marți, 7 septembrie 2010

Cum am știut că vreau să fiu mamă

 Pentru că am fost întrebată.
Nu am știut, nu am simțit nici o chemare lăuntrică, nu îmi făcusem un scop din asta, nu aveam o schemă de reproducere în minte, nu am fost și nu sunt genul care să se aplece după toți copiii pe stradă. De fapt, și-acum îmi e greu să mă văd pe mine făcând parte din categoria femeilor care vor deveni mame. În afară de ideea vagă că odată, cândva, într-un  viitor nu prea apropiat, da, o să am vreo 3 copii (serios, așa ziceam, după ce inițial fuseseră 5:) nu aveam nimic serios în plan. Mă speriau ca dracu' toate poveștile pe care le auzeam din gura celor care au trecut prin experiența asta, mă enervam când le vedeam plozii urcându-li-se în cap și pe ei, părinții, niște dobitoace tolerante cu ochii umezi de mândrie, îi vedeam pe ei, copiii, cu ochii minții, crescând, dar pe mine îmbătrânind și mi se zbârlea pielea cu totul pe mine (nu cumva de asta unele cupluri aleg să nu facă copii, pentru iluzia asta de tinerețe fără bătrânețe?!), îmi strângeam picioarele de frică când mi se explica cum se naște un copil, pe viu, în spitalele românești, îmi spuneam că eu nu am atâta putere în mine și că așa un moment ca al nașterii o să mă marcheze veșnic, mă întrebam dacă se poate viață fără copii și-mi doream să adopt un copil de culoare, îi priveam pe cei care erau căsătoriți ca și cum eu eram încă o puștoaică, iar pe cei care aveau și copii ca pe niște adulți, care deși sunt aproape de-o vârstă cu mine, trăiesc în altă lume, cu alte reguli și alt stil, o lume pe care nu mi-o doresc pentru mine, pentru că eu, eu nu am ajuns încă la vârsta la care se fac lucrurile astea, eu sunt încă tânără, eu mai am timp, o grămadă de timp...

Apoi, mi s-a părut deodată că timpul meu e limitat, ca al tuturor, că și eu funcționez după aceleași reguli, că nu sunt uitată la număratul anilor. Beau-ul își dorea demult un copil, decizia finală îmi rămânea doar mie. Dar eu nu știu să decid. Pentru că deciziile înseamnă alegeri. Pentru că de fiecare dată când înclin capul într-o parte, trag cu coada ochiului în partea cealaltă și mi se pare că-i mai minunată și că alegerea inițială a fost o prostie. Așa am jonglat și de data asta. Până când altcineva a decis pentru mine și s-a întâmplat. O noapte de martie fără protecție, singura în peste 5 ani, și domnul Spermatozoid întâlnea pe doamna Ovul (citiți oviul că-i franțuzoaică:) pentru prima oară. Inutil să mai spun că a fost dragoste la prima vedere.

12 comentarii:

Enchanting Me spunea...

Ceva imi spune mie ca dupa Marea Intalnire ai sa simti ca aceasta a fost "alegerea" vietii tale. Desi a fost o alegere pe care nu ai facut-o constient... (zici tu)

Ambasadoarea spunea...

A, dar stiu ca e alegerea vietii mele. Si n-am spus ca am fost inconstienta si ca am fost luata prin surprindere, impotriva vointei mele;)

Enchanting Me spunea...

Pai normal ca a fost alegerea ta din moment ce dupa 5 ani domnul Spermatozoid a reusit sa o intalneasca pe doamna Ovul... :)Oricum, ma bucur mult pentru tine. Nu stiu de ce. Poate pentru ca ma bucura fiecare veste de acest gen... Sau poate pentru ca imi doresc foarte mult (inca) un copil. :P

Ambasadoarea spunea...

Of, n-am stiut ca ai trecut deja printr-o astfel de experienta, nu ti-as mai fi trimis comentariul in forma aia, dar intelegi tu, era un alt punct de vedere;)

Si pe mine ma bucura dezvaluirea ta si iti doresc sa se intample cat de repede vrei tu. Cat de mare e primul?

Enchanting Me spunea...

Fetita mea are 5 ani si jumatate. :)

Maria Coman spunea...

acum comentez peste tot daca m-am prins...sa stii ca nici eu n-am stiut sa iau decizia, dar s-a intimplat sa ma ia decizia pe mine. si probabil asa o sa fac si la al doilea. eu nici acum nu-mi explic cum am supravietuit pana acum la cat de egoista-iubitoaredesomndimineata-iubitoaredelibertatedemiscare-etc sunt

Ambasadoarea spunea...

Maria, eu cand te aud si pe tine pomenind de al doilea, prind curaj, stii?:) Ce bine ca deciziile astea se mai iau si cumva independent de noi, altfel... ce lume ar fi asta fara o Smaranda, fara o Iris?!:D

Maria Coman spunea...

acu n-o sa te mint sa zic ca e usor :)) inca n-am intrat in categoria mamelor care vad doar minunile, tot sper :)) dar e fuuuuuuun

Ambasadoarea spunea...

Eh, nici eu nu ma imbat cu apa rece, stiu ca nu-i usor. Ca si obiective, mi-am propus ca intr-un an sa ajung la greutatea dinainte, zic ca nu-s deloc absurda, dimpotriva. In rest, daca o sa supravietuiesc primelor 3 luni fara sa o iau razna... e perfect:)

Maria Coman spunea...

ah, nu stabili targetul la 3 luni. eu am facut asa si am gresit. aveam senzatia ca fix la 3 luni se schimba lucrurile radical in bine. se schimba, dar nu radical, nu imediat, etc.
poate ai noroc si n-are colici, smaranda a avut pana la 5 luni. iar eu repet, ma setasem pe 3. si nici acu nu e usor. deci nu te seta :) parerea mea

Maria Coman spunea...

dezamagirea e mai mare daca esti targetata, asta incerc sa spun, pe scurt. practic iti calculezi resursele pana atunci si la momentul x te trezesti fara. dar repet, poate nu e cazul

Ambasadoarea spunea...

A, nu am privit asa lucrurile, dar intr-adevar, folosesc targetarea pt a ma proiecta in viitor, un viitor... mai linistit; poate ar trebui sa fiu mai abstracta cu termenele, ca sa ma impac si pe mine, dar si sa evit dezamagirea:) Oricum, ce depinde de mine, depinde, ce nu... Dumnezeu cu mila:)