Întoarcerea la sine, poveste imaginată

Fie ce-o fi! Trusa asta de machiaj o să o pună iar în lumina reflectoarelor pe roșcata aia antipatică. N-am mai văzut-o demult, cre că s-a împlinit anul. Aș fi crezut c-o să-mi lipsească, dar până azi, când o aștept să mi se arate în oglindă pentru că am nevoie de ajutor, nici nu m-am gândit la ea.

În ziua când m-am despărțit definitiv de ea, ziceam eu, n-a fost chiar o sărbătoare. Ochii carameloși îi scăpărau, între gene îi dansa lumina aia orbitoare, de ghețar. Obrajii, altfel alb-de-manager s-au pigmentat în hărți minuscule rozalii pe care lacrimile ajungeau acuma să se piardă. Nările încordate, nervoase, de femelă învățată cu jugul șuierau aproape inaudibil. Părul arămiu, uscat, se zbătea sălbatic într-o coadă care părea să aibă multe de spus. Pe inelarul mâinii stângi îi juca verigheta pe care zicea c-o urăște, deși continua să o poarte. Dinspre umeri pornea în jos, până spre rotundul genunchilor, o rochie verde brotac al cărei scop ziceai că nu e acela de-a o acoperi, ci de a o ține laolaltă să nu se împrăștie. Tremura. Cu cât încerca mai tare să ascundă asta, cu atât tremura mai tare.

Ai fi zis că o femeie atât de capabilă ar ști să se recunoască învinsă, dar ea nu, și mi se pare într-un fel firesc, era regină (pe tabla ei de joc), cine abdică de bună-voie, așa, pur și simplu?! Eu știam c-o să piardă, de asta i-am dat și timp, dar timpul nu-i o ață doar cu un capăt, așa că dac-ai apucat să tragi de ea, ajungi cât ai clipi la celălalt capăt. Ea a ignorat, s-a opus, a certat, a blestemat, a amenințat, a dat din picioare, a plecat, s-a întors, a ordonat, a calculat, a investit, a amânat, a închis ochii, a strâns din dinți, a fluturat din nări a repulsie, a criticat și... s-a subțiat.

Cu cât mă măream eu, cu atât se micșora ea. La început, schimbările erau la nivel de celulă, dar în timp, cei 4 centimetri în plus de pe coapse s-au topit, talia s-a subțiat, am apucat să o văd arătând fabulos, înainte să devină de greutatea unei păreri.

În ziua despărțirii, sătulă de amenințările ei, după ce îi spusesem că putem, vreau să rămânem prietene, i-am spus see you never!, neștiind că și never ăsta e de întâlnit de mai multe ori în viață. Mă uitam, nu fără o strângere de inimă, la imaginea ei atât de puternică, deși atât de ușoară. Scrâșnea din dinți, tremura, părul scăpase din lațul negru și parcă se ridicase isteric la bătaie.

Când am auzit primul oa! (posibil ca până atunci, până în ultima clipă, să fi crezut că povestea asta e doar a ei), am apucat să-i mai văd o dată ochii ca două caramele, acum de ciocolată amară, cu sprâncenele îngrămădite într-un unghi ascuțit. N-aveam ce face, din ziua aia, copilul era viața mea. Cariera putea să dispară, să-și ia o vacanță, să-și caute alt sclav, nu mă mai interesa.

Azi, acum, uite-o, o văd zâmbindu-mi, are cearcăne, dar în ochi îi joacă lumina aia care spune I'm back, I'm SO back!. Nici nu încerc s-o temperez, mă uit râzând la ea, cum se adună, câtă siguranță are în mișcări, cu ce rapiditate și-a prins părul și cu câtă nerăbdare se mișcă prin fața mea. Hai, fată, că mi-a fost dor de tine!:p