Frisoane de miercuri

Mă simt mică. Azi e ziua în care am aflat că nu am crescut. Că abia ajung la genunchiul lumii şi că nu-mi iese să-l escaladez. Poate mâine o să aflu că nici n-am existat. Că am fost erou într-o carte scrisă cu cerneală simpatică. Poate nici măcar eroul principal. Poate am fost camerista care netezea cutele cearşafurilor eroinei principale. Poate nici măcar atât de intimă nu am fost cu ea şi poate că doar îi duceam cafeaua. Nu m-a putut citi nimeni... Şi ce regret că nu mă ştiu, că nu mă văd, că nu mă desluseşte nimeni!...
Dacă aş putea alege în ce să mă reîncarnez, pentru o altă viaţă, aş vrea să fiu bărbat. Pot să fiu bărbat. Pot să fiu crudă. Acră. Pot să mă joc jocuri care doar pe mine mă amuză. Pot să mint. Pot să uit. Da, mi-ar plăcea să fiu bărbat. Şi pictor. Să ademenesc femei în bârlogul meu şi să le explic că-s proaste şi urâte. Ele să râdă. Să-mi vadă ochii. Să le desenez cu pensula linia vieţii. Să plantez pe marginea ei lăcrămioare, bonsai, narcise, grâu şi flori nemuritoare. Undeva la capătul ei aş ridica o căsuţă cu tavan de sticlă pe care stropii de ploaie să alunece lasciv. Înăuntru eul meu de femeie s-ar iubi cu eul meu de bărbat.