Bun. Joi seara ajungeam la Baneasa. De cum am intrat, frumusetea ne izbea din toate directiile. Bunul gust si opulenta se tineau de mana si zburdau ametite de mirosul de la toilet, calare pe gandacii cei mai burtosi. Usile de la toilet erau manjite de caca-oaca, tre' sa va spun asta, pentru ca mi s-a parut deosebit de artistic (subclasau lejer toaletele de pe autostrada Soarelui). In asteptarea marochinului, am avut timp berechet sa ne bucuram de ceea ce ne oferea acest aeroport. Astfel ca, ne-am ciocnit de intreaga echipa Steaua, in frunte cu Lacatus (recunosc, eu nu i-as fi recunoscut, ci as fi remarcat doar prostul gust de a se imbraca atatia oameni identic:), veneau de la Verona, daca nu ma inseala memoria, foarte plini de ei, privind in jur, gen nu ma vede nimeni cat de tare sunt si nu-mi sare nimeni la picioare? Apoi, am zarit-o si pe Ana-Maria Ferentz, nu stiu daca isi mai aminteste cineva in ce trupa canta. Eu nu. Nu vreau sa fiu ca toata lumea si sa zic ca eram inconjurata de pitipoance si cocalari. Nu, chiar nu zic.
Intr-un final, cu intarzierile de rigoare, apare cu un zambet cat toate zilele, cel ce se va dovedi a fi un marochin handicapat, spus asa cu tot dragul.
Dormim o noapte in Bucuresti. Eu mai mult nu. Caldura mare tare, mon cher.
Vineri, spre seara zburam spre mare. Da, cu masina. Da, Vama Veche. Da, pentru o noapte. V-am pacalit in Sageata spre mare, cand v-am spus ca era multa lume. Neaaaahhh, sa fi vazut acum, neica! Multi, multi, multi. Ne-am parcat si noi in acelasi loc, acelasi hotel si am pornit in recunoastere. Era 23-24, nu mai stiu. La o terasa, urlau din toti rarunchii Pa-ra-zi-tiiiiiiiiii. Ne-am luat cate o bere si am intrat in ritm. Era si Margineanu cu ei. Tre' sa spun ca omul asta e foarte tare. L-am auzit mai tarziu la o alta terasa cantand si zau! ca vocea lui suna mai bine live decat inregistrata.
Stiu ca e o poza nereusita, ca nu e nici o bucata de parazit veritabil in ea, dar asta e, aparatul foto cand e batut, se revolta si face poze si mai naspa.
Eram obositi, lume multa, din toate directiile se auzea ceva bun, asa ca ne-am lasat purtati de val pana la o terasa de pe malul marii, unde toti copchiii de acolo dansau. Si erau multi si muzica era de dezmat si toti, sunt sigura, se simteau la fel ca mine. Liberi. Neincorsetati. Fara etichete. Fara nimic, ce mai!, great view. Asta a fost momentul meu preferat. Si sa fi vazut ochii de marochin cum se beleau cand intr-o parte, cand in alta, si nu intelegea nimic, dar dansa. Dansa cu noi in hora:)) Da, pentru toate exista MasterCard, nu si pentru asta.
Cand ne-am dus la culcare, am descoperit ca cei de la hotel aveau in continuare banchete in loc de paturi si portiere in loc de usi. Oh, fuck it, ce mai conta. Asta mi-a amintit ca niciodata nu trebuie sa zici niciodata.Si ... a venit dimineata. Dimineata lui Boby. Cum care Boby? Boby, catelul familiei de bucuresteni care, sincera sa fiu, mi-au dat impresia ca cineva care ii ura foarte tare, i-a trimis fortat in Vama.
va urma
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu