luni, 22 septembrie 2014

A trăi pentru a spune povești copilului

Veau să-mi citești în gură, îmi zice Iris când vrea să-i povestesc (sigur că de fiecare dată râd cretinește când o aud), să las să se deșire ghemurile unor povești la care nu m-am gândit niciodată, pe care nu le-am auzit niciodată și care sunt frumoase și pentru mine, căci atunci le aud și eu pentru prima oară și nu știu niciodată, de la început, unde ne vor duce. Bucuria ei, nerăbdarea ei, aportul ei, ochii beliți, zâmbetele sunt premii care mă bucură mai mult decât toate aprecierile adulte pe care le-am auzit vreodată.

Și-atunci, ochi în ochi, alimentată de încântarea ei, se nasc Mia Bucuria, Rozalița-caracatița roz, sirenele Sica, Mica și Pica, Steaua-fără-nume și alte personaje care n-au existat niciodată până în momentul ăla. E mișto. E unul dintre momentele mom-daughter la care țin foarte mult. Conectarea și faptul că atunci suntem doar noi, nebruiate de nimic, croind povești împreună, râzând de vreo comparație curajoasă sau de vreun personaj mai caraghios, în care nimic nu e imposibil, toate astea sper eu să devină unele dintre amintirile ei dragi din copilărie.

Eu țin povestea adunată și direcția (toate ajung să fie, într-o oarecare măsură, povești terapeutice, deși cu mai mult umor și mult mai multe detalii, Iris iubește detaliile, să fie multe, să fie dese, peste tot, mereu), ea vine, de obicei, cu numele personajelor, e foarte bună la asta, cu vreun detaliu extrem de amuzant sau cu vreo întrebare bine plasată, la fix ca să ies eu din vreo încurcătură narativă. Uneori mă întreb dacă nu cumva toate poveștile astea se petrec doar în capul ei și unde magice le transportă în creierul meu doar pentru că eu știu puțin mai multe cuvinte decât ea și le pot verbaliza mai bine. Cred că n-o să știu niciodată adevărul.

E amuzant, cum ziceam, e connecting, e un exercițiu de imaginație pentru amândouă, e distractiv, lămuritor și educativ pentru ea, o cale de manifestare a sentimentelor și emoțiilor și foarte mișto, nu știu dacă v-am spus:) Nu că vrem să ne lăudăm, dar chiar cred că poveștile noastre ar sta cu fruntea sus pe rafturile cu cărți pentru copii. Maybe one day:p

Niciun comentariu: