sâmbătă, 1 martie 2014

Interviul

- Gânduri vâscoase, dor lipicios, oui, je ne regrette rien, dar totusi, parcă da, deși nu știu ce aș sterge, ce aș ocoli, ce aș amâna. N-am avut curaj, doar nebunie. Eram nebună după el. 

Fac ochii mari și tac. M-așteptam să ne prezentăm una alteia, nu știu, politețuri, vreme, din astea. Dar ea vorbea, complet absorbită de sine. Mă simțeam ciudat și dacă nu mi-ar fi făcut semnul ăla ușor din degete să mă așez pe canapea, aș fi luat-o pe vârfuri, înapoi spre ușă.

- Iubeam nebunia asta. Îi făcusem culcuș moale și mă îngrijeam de ea pentru că știam că așa animal de companie nu voi mai găsi vreodată. Nu era nici greu să ai grijă de ea, din când în când se cerea hrănită și-atunci trebuia lăsat orice altceva deoparte. Uneori un tatuaj mic era suficient, alteori era nevoie de mai mult. Așa, într-un an, am plătit 2 tipi din cartier să-l răpească de pe stradă și să mi-l aducă legat la ochi în livada de meri de la marginea orașului. Ce zi! Noaptea plouase, erau mărgăritare de apă împrăștiate prin iarbă, mirosea cum miros copacii ieșiți de sub duș. Adusesem cu mine un borcan de măsline verzi, Martini și struguri. Aveam o rochie roșie cu buline albe și pantofi verzi. Când a coborât din mașină, legat la ochi cum era, s-a pus pe râs, și cum râdea el trebuie că n-a mai râs nimeni niciodată și și-a întins mâinile spre aerul dintre noi până mi-a atins umărul și-apoi m-a luat în brațe și m-a învârtit, părea că n-o să cad vreodată... Nu știu dacă pot numi altfel decât minunată ziua aia, nimic n-a lipsit, nimic n-a fost prea mult sau prea puțin, dar vrei să-ți spun ceva? Trecuseră câteva luni de când murise când am realizat că n-am mai mâncat mere, niciodată, nu pot nici măcar să stau într-o încăpere în care sunt, în vreo fructieră, mere.

Respiră rar, zgomotos și-n timp ce mă întreb de câte ore o avea nevoie ca să termine cu evocarea trecutului, mă pomenesc zgâriată pe dinăuntru, o rană mică, invizibilă poate, dar perceptibilă sigur. Când îmi întorc fața spre fereastră văd că plouă.

- Eram nebuni, amândoi eram și de aici toate decurgeau într-un firesc cel puțin dubios pentru alții, dar absolut normal pentru noi... Nu toți oamenii au parte de dragoste. Dragostea nu e o curvă pe care să o plătești și ea sa vină, zglobie și nerăbdătoare să te ia în brațe, ci-i mai degrabă o nălucă mofturoasă în care trebuie să crezi ca să existe.

Se întoarce spre mine și privirea ei mă face să mă foiesc pe canapea, dar din fericire pentru mine, continuă. 

- Nu ne gândeam la viitor, nu aveam timp. Azi nici atât. Pentru mine viitorul e doar amintirea continuă a faptului că el nu mai e.

Asta era neobișnuit. Vorbeai cu ea și, dacă nu i-ai fi știut vârsta și n-ai fi văzut-o, ai fi crezut că erați de-o seamă. Nu avea voce de femeie bătrână, nici limbaj, poate că nici îmbrăcăminte. Purta o rochie verde închis care-i dădea un aer de principesă, iar în piept avea o aplicație sau poate o broșă în formă de inimă cârpită.

Se uita în gol de câteva minute. Încercam să-mi imaginez viața pe care a trăit-o această femeie de aproape 70 de ani. Fusese, după cum o arătau cele câteva fotografii înșirate pe măsuța de cafea, nu atât o femeie frumoasă cât una care transmitea frumusețe pentru că era atât de originală și de interesantă, nu știu, parcă se încăpățâna să rămână tânără și specială, în ciuda anilor pe care-i aduna nepăsătoare.

Vorbea întoarsă spre sine și spre trecut, eu eram doar un spectator, singurul în ultimii ani pe care l-a aceptat pentru că, atunci când mi-am prezentat telefonic intenția de a o intervieva, m-a întrebat ce vreau să știu despre ea și eu i-am răspuns: strâng material pentru o carte care se va chema "Iubirea, ce-o mai fi și asta?!" ... și ea a râs, surprinsă de curiozitățile mele care nu aveau nici o legătură cu bogata-i viață petrecută în slujba umanității și a carității, iubită și apreciată pentru curajul, puterea și empatia cu care a făcut să se schimbe situații care păreau de neschimbat până la ea.


- Aș vrea să vă întreb ceva și-mi pare rău dacă par insensibilă, dar totuși, nu înțeleg. Se uită la mine și înțeleg că știe exact care e întrebarea mea și spun, dezorientată și rușinată de îndrăzneala mea: ați fost cu el, cât, 5 ani, și fără el, vreo 40 de ani, puteați să nu fiți singură atâta timp, de ce ați ales așa?

M-aștept să dea o greutate de filosof morocănos răspunsului, dar ea, senină și cumva amuzată de ce urma să spună, adaugă: nu mi s-a părut firesc, el, pe lumea cealaltă, nu cred că mergea la agățat, eu de ce aș fi făcut-o? În plus, un om singur este un om fără amintiri. Eu am avut companie. Sigur, 5 ani par o clipă pe lângă o viață trăită cu cel pe care-l iubești, dar câți pot spune că au trăit așa iubirea?!

Eram studentă în anul 2 și aveam, după cum ar spune bunică-mea, mintea în cur. Azi mi se pare un noroc, poate nemeritat, că am avut ocazia s-o întâlnesc pe femeia asta uluitoare. "Iubirea, ce-o mai fi și asta?!" n-a văzut lumina tiparului. În toamna aceluiași an am dat nas în nas cu iubirea, pe stradă. Avea părul cârlionțat și scăpase din mână, când ne-am ciocnit, un măr abia mușcat.

Niciun comentariu: