O miercuri în care afară ninge, înăuntru un licurici împletește vise

E miercuri. E a nu știu câta zi de miercuri care te prinde departe de câmpurile muncii. Te-ai întrebat dacă nu cumva au devenit invizibile în timpul în care ai lipsit, poate or fi o nouă generație de câmpuri, accesibile oricui, dar nu ție. Ai avut îndoieli, te-ai îndoit pân' te-ai curbat, de tine, de ei, de toate. Stima de sine ți-a intrat la apă. Te gândești că ești good for nothin', că nu poți, că nu vrei suficient, că nu meriți. Până într-o zi când un licurici cu părul de culoare roșu încâlcit îți spune don't be stupid, tu ești altfel, nu mai bun, nu mai prost, doar altfel.

Bă, urâtule, s-ar putea să ai dreptate. De fapt, nu toți oamenii au aspirații carieristice. Sunt ei veriga slabă? I think not.
M-am tot gândit la asta, la cei care mi-au zis că eu voi ajunge cineva (dar iată că n-am ajuns), la oamenii care au crezut în mine (pe vremea când îmi păsa not de lucrurile astea), la încrederea investită în mine, la visele pe care și le-or fi făcut ai mei cu mine, la dezamăgirea lor, la dezamăgirea mea, la prietenii care sunt acolo și la sufocantul sentiment că tu ai rămas în urmă, la bani, la limite, la griji, la Iris, la exemplul care aș fi putut fi pentru ea (dar nu sunt), la anii care au trecut și la alte lucruri de genul ăsta care-ți trag de colțurile gurii în jos, îți încurcă mințile și-ți sapă în piele. Te încurcă părerile celorlalți despre tine, te încurcă presiunea socială, te încurcă perspectiva sărăciei și-a nevoilor primare nesatisfăcute.
În ziua în care am înțeles că nu am o carieră, dar că nici nu mi-am dorit-o, un val de ușurare m-a izbit în freză. Aha. Nu am, chiar nu am aspirații de genul ăsta. Nu-mi doresc o carieră, nici nu cred că sunt echipată pentru asta. Sigur, nu-mi doresc nici să mor de foame dimpreună cu tot neamul meu, dar să urc treaptă după treaptă până la un nivel satisfăcător sau până unde mă duce vântul ambiției și-al norocului, nu e de mine. Poate e din cauză că am un neuron în minus, poate e din cauză că mă plictisesc repede și mă nefericesc rapid schemele astea, poate nu mi-am găsit vocația, poate-s cu capul în nori și de la altitudinea aia văd totul în ceață, poate îmi scapă imaginea de ansamblu, poate greșesc punând prezentul pe primul loc și mă încăpățânez aiurea să uit că există și viitorul, pentru că eu vreau să trăiesc acum, să fiu acum, să am acum. Nu sunt un looser social, sunt un om care-și dorește să trăiască liber, să muncească liber, fără țarcuri sau în țarcuri suficient de mari încât să nu le vezi împrejumuirile:p, adică fix acel job mic care să-ți asigure una, alta, dar care să nu-ți fure din viață.

Acestea fiind spuse, mai adaug că mă opun universului, calului, prafului stelar, ghionoaiei și cine-o mai fi guvernând perioada asta. Mă opun letargiei, mă opun depresiilor, mă opun mucilor și tuselor nesfârșite. De fapt, nu că mă opun universului, dar îi spun, pe șleau, că altfel nu merge, mai du-te, mai lasă-mă, mai uită-te goddamnit și-n borcanele cu goodies și-aruncă așa, în silă, și-ncoa! Hai c-ai fost amuzant, dar mai mult nu, buh-bye now!

P.S.: Și Roxana caută un job. Un angajator sigur o caută pe ea, hai să-i ajutăm să se întâlnească:p