luni, 10 februarie 2014

Pledoarie pentru terapie

Ziua în care faci într-o doară un testuleț și din el se zgâiesc la tine următoarele cuvinte: câteodată lași impresia că ai renunțat să participi la propria viață. Oh, shit! Asta nu sună bine. Și tu știi cum stau lucrurile, ai observat, ai încercat să te opui, să găsești motoarele care să te ducă în direcții opuse acestei realități, dar pare că cineva ți-a pus adeziv folosit în construcții pe cizme, pentru că de fiecare dată când încerci să ridici un picior și să faci un pas, măcar unul, el cade înapoi, și-ncerci a doua zi iar, cu mai multă putere, poate chiar poți să-l muți câțiva centimetri, dar încremenești iar, și-apoi, într-un final, după zeci și zeci de încercări, alegi să-ți bagi pula, să nu mai încerci și să le lași pe toate cum naiba vor ele să fie, în timp ce tu ești prizoniera propriei vieți- viața e ceva ce ți se întâmplă, dar n-o trăiești, n-o valorifici. 
  • Nu ne rămâne decât să sperăm. Aș vrea să nu mai aud niciodată asta. Pentru că știi, să sper înseamnă să aștept, iar eu fix asta nu mai vreau, m-am săturat să aștept, să mă pun la toate cozile pământului și să nu ajung niciodată în față, la nimic, never. Mie nu-mi vine rândul și poate că nu mai e vorba de sincronizare astrală și noroc și draci și laci, poate e vorba de o soartă (și de capacități nule de a te exprima intelectual sau social, prin muncă și orice alte  îndeletniciri mai mult sau mai puțin cauzatoare de foloase materiale ori spirituale), iar dacă e așa, aș vrea să mi se spună naibii o dată și să mă împac cu asta pentru că sentimentul ăsta de "ești degeaba" îmi roade din stâlpii ființei mele, într-o zi te poți prăbuși fără să mai apuci să zici ajutor!.
  • Mi-ar plăcea să nu mai fii nevoit să le faci pe toate singur, să ieși singur din câcat, să te împingi de la spate, să te descâlcești, să existe și să vină într-un suflet descâlcitorul de gânduri și sorți și să te scoată la suprafața celei mai bune versiuni ale tale.
  • Senzația de morișcă în creier, morișcă care-ți împrăștie toate gândurile. Dacă aș face măcar 10% din tot ce gândesc, ar fi grozav. Dar eu stau, cocârjată și încruntată, într-o permanentă stare expectativă. Ce dracu' aștept, nu știu. Nu-mi dau drumul să fiu, nu-mi tihnesc, nu mă întâmplu. Pe crucea mea o să scrie mamă, nu că asta ar fi ceva rău, mă mândresc cu asta, nici o realizare viitoare n-o să-i fie superioară ăsteia, dar în mine mai e una, pe care nici nu o las să moară, nici să trăiască, care are, totuși, drepturile ei la viață și exprimare. Senzația că-mi bat joc de mine. I know that I ain't gonna live forever, dar mă port ca și cum.
  • Nu mai am cu cine să vorbesc. Trecute-s vremurile când te întâlneai la o cafea cu o prietenă și plecai de acolo, 7 ore mai târziu, descâlcită și întoarsă din nou cu fața spre lume, nu cu spatele.
  • Nu înțeleg nimic din viața mea, mă simt singură, nu știu să trăiesc doar cu mine și nu știu exact ce vreau, având tendința să mă îndrăgostesc de orice bărbat îmi acordă atenție.
  • Lipsa apetitului pentru joacă, gătit, citit, sex, orice. Stai bosumflată, închisă în turnul ființei tale, cu cheia la gât și totuși nu ieși de acolo. Poate nu poți, you know?!
Nu dai dovezi de slăbiciune atunci când te decizi să bați la ușa cabinetului cu canapea pe care să-ți înșiri gândurile, durerile, încâlcitele și toate ghemurile pe care le-ai adunat din viață. Nu te recunoști nici învinsă făcând asta, ci doar decizi să vii în întâmpinarea eului care ești, cu ajutorul lanternei unui psiholog. Nu-i asculta pe cei care-ți vor spune că n-ai nimic, că te alinți, că țața Florea de la Pechea n-a mai fost la psiholog și n-a mai pățit nimic, că n-ai ce face cu banii, că mai bine faci altceva cu ei, că e o prostie să te duci să te dezbraci în fața unui străin, ceștieelcineeștișiceseîntâmplăcutine. Ascultă-te pe tine! Ascultă-ți bătăile inimii, vuietul din cap, atacurile de panică, ascultă-ți lacrimile cum cad pe obraji, ascultă-ți amintirile și planurile, închide ochii și ascultă-ți fricile și cum se înnoadă în tine fire cărora nu le mai poți găsi singură capătul. Și-apoi du-te la omul ăla care nu știe nimic despre tine, dezvelește-te, dezbracă-te și lasă-l să găsească întrerupătoarele din interiorul ființei tale. Într-o zi, chiar mai rapid decât ți-ai putea imagina, vei începe din nou să strălucești (și-l scriu italic ca să-i tai din sensul lui propriu, n-aș vrea să fie citit așa:p).

Niciun comentariu: