marți, 13 ianuarie 2009

Obloane trase

Mă învăţasem să fac aceleaşi lucruri când mă trezeam. Aveam un mic ritual egoist, pe care îl păstram cu sfinţenie doar pentru mine. În fiecare dimineaţă, fără să deschid prea bine ochii, bâjbâiam să deschid calculatorul, apoi blogul şi de-acolo începeam să hoinăresc, să mă furişez în viaţa unor persoane pe care, nu numai că nu le cunoşteam, dar nici nu cred că aş fi ajuns vreodată să le cunosc personal. Şi râdeam cu ele, tresăream, îmi puneam semne de întrebare, mă minunam de cât de deştepţi sunt oamenii ăştia şi cât bine îmi fac mie că îmi permit să îmi plimb ochii peste rândurile lor. Unele atât de sensibile, ca o poezie. Altele acide, bine închegate. Unele de un umor atât de rar întâlnit în viaţa reală. În altele mă regăseam atât de înfiptă acolo că mă întrebam dacă nu cumva eu am scris textul ăla. Am călătorit cu ei. Am fost în oraşele lor. M-am dus cu ei în vacanţe. M-am jucat cu animalele lor. Le-am dorit viaţă lungă în blogosferă şi mai multe degete să scrie. Pentru mine. În gând. Acum vreo două-trei săptămâni am remarcat că unele dintre persoanele care îmi umpleau mie dimineţile, au tras obloanele şi se pregătesc să închidă for good prăvăliile. What's wrong with you, guys??? Eu cui rămân??? De ochii mei nu vă e milă?

Nu v-am spus niciodată de ce mi-am făcut eu blog. Acum e momentul potrivit;) Descoperisem blogul lui Tudor Chirilă şi mi se părea foarte tare ce scria el acolo şi voiam să comentez, să îi scriu rânduri ridicole legate de muzica lui, ca o adolescentă tâmpită, de un mare concert care m-a zguduit din toate încheieturile în urmă cu mulţi ani:) Şi nu puteam pentru că nu aveam cont. De priceput nu mă pricepeam nici cât negru sub unghie. Dar am luat-o cătinel şi pac!, mi-am trântit blog. Nu cred că mă gândeam atunci că o să şi scriu, scopul imediat era ăla de a-i scrie lui Tudor:))

Au trecut lunile, descopeream alte bloguri şi atâţia oameni care au atâtea de zis şi le zic bine. Şi am început să mă orientez şi mai mult către mine, să-mi aduc aminte că am avut şi eu momentele mele de glorie, că îmi plăcea să scriu, mai degrabă decât să vorbesc, într-o anumită perioadă din viaţa mea şi, mare lucru, că nu eram chiar o ciudată pentru că îmi plăcea să citesc, aşa cum am fost numită în liceu, de vecinii mei:)). Începutul a fost haotic, ridicol chiar, dar nu am şters nimic. Mă tot întrebam dacă să mă autocenzurez, dacă să-mi impun nişte limite, dacă să fiu amuzantă sau gravă, dacă să public doar tentative literare, fie ele poezii sau poveşti ori întâmplări reale, trecute sau prezente. Şi cât mă întrebam eu toate astea, deja începusem să scriu, chiar de atâtea ori, multe aberaţii. Acum, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că am o adevărată comoară aici, că sunt momente pe care le-aş fi uitat dacă nu le înregistram aici, sunt poveşti care nu ştiu de unde au ieşit, care înseamnă atât de mult pentru mine şi nişte poezii care şi pe mine m-au cutremurat, pe care niciodată, altfel, nu le-aş fi scris. Dacă a fost un câştig pentru mine? O, da! Şi încă ce câştig!

Săptămâna trecută mă întrebam, fără legătură cu reducerea la tăcere la care s-au condamnat atâţia autori de bloguri, dacă mai am ceva de zis şi în ce măsură mă interesează interacţiunea, dacă nu cumva am ajuns să scriu mai mult pentru ceilalţi decât pentru mine, dacă nu s-a întâmplat, cu toate măsurile mele, să nu mai scriu eu, ci, complet aiurea, doar un alt blogger între atâţia alţii. Începuse să-mi fie dor de mine. Poate că s-a sesizat asta sau poate că nu. Poate voi ajunge să scriu mai rar. Poate voi încerca să elimin presiunea asta pe care o simt atârnată deasupra capului meu. Nu, nu e absurd ce zic. Am vrut şi să-l închid sau să fac o pauză, ceva. Sau să-l fac privat, deşi nu ştiu cum:). Poate de asta îi şi înţeleg pe cei care au decis că nu mai vor să zică nimic. Uneori aveam impresia că vărs prea mult din mine, că mă vând şi mă expun într-o piaţă publică, că nu-mi mai aparţin.

Până aseară când am înţeles că nu eu aparţin blogului, ci el îmi aparţine mie.

8 comentarii:

AncaMk spunea...

Vrajitoare mica:) m-ai prins cu mana pe botonu' de delete...mai...ce ploaie si ce vant in viata mea de cand cu blogul asta! Da' e al meu... ca si gandurile, ca si bandajele gandurilor...ca si mama lor de ganduri:) Nope...delete...10x ambasadoareo;)

Ambasadoarea spunea...

Anca, ce epidemie ciudata mai e si asta?! Te aveam in vizor, cumva intuiam ... oscilarile tale intre "a" si "a nu". Sa nu-l stergi! Ca daca-l stergi, ma stergi si pe mine si o sa uiti c-am existat!;;)

O๑n๑ spunea...

Nu ştiu cât o să crezi din ce-o sa-ţi spun, dar acum, cu perioada sesiunii, m-au bântuit aceleaşi gânduri. Nu acela de a-l şterge, ci acela de a-l îngheţa. De a-l lăsa în stadiul în care e. Nu puţini au fost cei care mi-au spus că uneori sunt prea "decoltată" (a se înţelege că exprim prea multe), dar n-am renunţat. Aşa că n-o să renunţ acum. Lecţiile de viaţă nu se încheie. Blogul trebuie să meargă mai departe. Să ne ajute. Sa îl facem să fie "al nostru" în continuare, pentru că înmagazinează prea multe sentimente, prea multe furii, prea multe revolte, şi alte felurite lucruri ce ne-au fost puse în faţă la un moment dat...

Liana spunea...

Bai frate! Tu vorbesti de blogul asta de parca ar fi ceva evil :)) Lasa-l sa traiasca. Mie imi place sa il citesc. Chiar daca nu vei mai scrie :(

Ambasadoarea spunea...

Oana, important e sa na placa noua, sa il simtim ca ne e noua util. "Publicul" e pe planul doi, zic eu;)

Liana, da' ce-am facut?:) Si n-am zis ca nu voi mai scrie, n-am zis ca e ceva rau si n-as putea sa il abandonez. Postul asta nici macar nu era despre mine;;)

Liana spunea...

Scoate-te, scoate-te ;)

Multumesc ca mi-ai pus aia inapoi :D

Mirela spunea...

Uneori mi se pare aiurea faptul ca imi dau cu parerea pe-aici, popular ca musca-n lapte dar sincer, de vreo doua saptamani te tot rasfoiesc si daca incep sa citesc ceva nu pot lasa pana nu termin ce ai avut de scris/spus si asta inseamna ceva pentru mine ca de obicei nu prea am rabdare sa citesc cap-coada ceva pe net.
Si eu scriu dar scriu altceva, neinteresant pentru unii, aberant pentru altii si trist pentru multi desi exista sensibilitate cum spun majoritatea.
Dupa ce am citit despre obloane trase am vrut doar sa te intreb:
"Cand peste un timp o sa citesti despre stresul dinaintea nuntii si despre intamplari marunte pe care sigur o sa le insirui aici si pe care cu siguranta le vei uita dupa un timp atunci nu vei zice ca a devenit mai pretioasa comoara ta de ganduri?". Da, cu mult mai pretioasa, zic eu, asa ca scrie, scrie pentru ca merita!
Multumesc pentru rabdarea de a citi lunga-mi parere si astept noi postari...ca altfel nu beau cafeaua dimineata:)

Ambasadoarea spunea...

Ba da, Mirela, comoara mea de aici se mareste cu fiecare post scris, pentru ca da!, unele sunt scrise doar pentru mine si doar eu le pricep adevarata valoare;)

Fa-ti stocul de cafea, ca o sa ai ce citi:)