luni, 26 ianuarie 2009

Dialog cu femeia închipuită

Atâtea căi albe, numai calea spre tine e neagră.

- Te-ai gândit vreodată că aş putea să văd că ai plecat? Să simt că ai plecat?
A plecat pentru că trebuia să plece. Uitase că voia să rămână.
- Te găsesc în memoria mea, în oglinda uimirilor mele ferecate în tăcere.

A ştiut, da, era o fată care a ştiut să se autodisciplineze, să se corecteze, să prindă din zbor informaţii pe care să le folosească apoi în interesul său. Ce mare scofală e asta? Cum să vrei să ştii să numeri până la cinci mii de catralioane şi înapoi, dacă tu ştii că, nu numai că nu vrei banii ăştia, da' nici n-o să-i ai vreodată?

- Eu nu sunt de aici. Aş putea fi de oriunde pentru că, de fapt, eu sunt de nicăieri.

Am înţeles atunci că din copilărie intri direct în singurătate, că iubirea începe la un capăt de telefon şi se sfârşeşte la altul, că mintea umană are un coş de gunoi unde îşi aruncă neîmplinirile, dar pe care nu îl goleşte niciodată, aşa cum am înţeles că apropierea trupurilor duce uneori două suflete-pereche la poli opuşi, la nord şi la gheaţă. Am văzut şi m-am convins că poţi să mori iubind aceeaşi persoană, dar niciodată o dragoste nu seamănă cu alta, aşa cum nu există doua săruturi perfect identice, aşa cum nu toate despărţirile înseamnă un sfârşit sau decesul timpuriu al fericirii.

3 comentarii:

1321 spunea...

hmmm, curios post. dar frumos!

Ambasadoarea spunea...

Al fara nume, "curios" e putin spus;) Am inceput sa o dau in vrajeli, nu stiu de ce...

1321 spunea...

:) ... macar vrajesti frumos... ;))