Spatele meu de durere dătător se cere dus la mare, întins pe nisipul fierbinte, uns cu alifii alungătoare de surplus de raze ultraviolete și furnici, lăsat la rumenit, ademenit cu briza mării și aruncat fără milă în valurile înspumate. Ca să nu se plictisească singurel, hai să-l trimitem cu tot restul corpului, nu de alta, dar cum și ce rost ar avea să bei cocktailuri dacă n-ai gură să le înghiți, stomac în care să se ducă și cap la care să urce?
Nu știu cum o să supraviețuiesc încă unei luni de iarnă, dar dacă o să supraviețuiesc, jur că o să-mi rup picioarele împingând căruțul pe toate străzile din oraș odată cu venirea primăverii, că o să-mi cumpăr flori din piață pe care o să i le dau Irisoiului să le rupă miroasă, o să mâncăm prin parcuri și-o să-l rugăm pe singurul bărbat din viața noastră să vină să ne culeagă când om cădea frânte la zeci de kilometri distanță de casă. Amin!
*nu una, nu?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu