joi, 9 februarie 2012

Hai să zicem una, să se facă două

Cred că am fi mai fericiți dacă n-am mai avea așteptări de la oamenii din jurul nostru. 
Nici așteptări prea mici, nici așteptări prea mari, de nici un fel. 
Mi-a fost greu să mă desprind din plasa convingerii că mie mi se cuvin toate, că eu le merit pe toate, că sunt bună și-i imposibil ca oamenii să nu vadă asta, e imposibil ca oamenii să nu mă înțeleagă. Nu cred că am fost vreodată voit rea, în mod absolut gratuit. Că am fost obraznică, tupeistă, răutăcios de sinceră și de directă, asta e altceva. Dar nu sunt ranchiunoasă a la long. Deși nu reiau legătura cu prietenii de care m-am despărțit, mă împac într-un final cu toate relele care mi s-au făcut sau urâtele care mi s-au spus și merg mai departe. Le găsesc scuze oamenilor care m-au mințit și-ncerc de fiecare dată să mă pun în locul persoanei cu care vorbesc. Încerc, carevasăzică, să înțeleg, să nu etichetez din prima și asta vine fără efort, pentru că asta sunt eu și chiar dacă mă aprind, chiar dacă spun lucruri pe care alții ar alege să le ascundă, mă simt împăcată cu mine, pentru că eu, EU, știu sigur că n-am făcut și zis ceva cu răutate, de dragul de-a mă afla în treabă sau de-a mă amuza pe seama altuia.
Deși mi se pare că e corect și firesc să primești în viață fix ceea ce meriți, uneori nuanțele fac diferența. 
Azi poate e negru, 
dar mâine e chiar gri perlat, 
pentru ca, în mod absolut uimitor, poimâine să fie alb strălucitor. 
Ne dăm toți seama de asta?

M-am apropiat de oameni pe care i-am văzut (inițial) doar în poze și dacă într-o zi ar dispărea din raza mea virtuală, viața mea ar fi mai seacă și eu MAI singură. E ciudat cum ajungi la 30 de ani, dintr-o adolescentă populară, o femeie (femeie se cheamă că sunt, nu?) scuturată bine de prieteni. Poate că n-a fost să fie, poate că prietenii ăia n-au fost croiți să reziste, să reziste, să reziste, poate că așa se întâmplă când te căsătorești și faci copii, poate că din start prieteniile astea au avut un termen de expirare și, uite, a venit. Oricum ar fi și oricât mi s-ar părea mie că faptele vorbesc în favoarea mea, nu pot să-i consider doar pe ei vinovați și nu pot să nu mă întreb sunt eu greșită?

7 comentarii:

Mishu` spunea...

Uffff, nu mai gaseam fluturii. :-)

In primul rand, felicitari pentru bebelusa, e un copil tare reusit! Stiu ca este posibil sa nu existe atribut care sa descrie orgoliul si mandria de mama, insa mai bine ceva sincer si direct, decat dulceag si abject. Am spus asta pentru ca nu am mai intrat de ceva timp, avusesei blogul pe optiune privata (parca!) si te-am pierdut. Ei bine, te-am gasit, de fapt, v-am gasit, caci ultima oara citita era fara Iris.

Revenind, apropo de prietenie, stii ce ma frapeaza pe mine in fiecare an, in preajma sarbatorilor si aniversarilor de orice fel? Ca nu reusesc sa tin aceeasi oameni langa mine, ca primesc mesaje si lamultiani-uri de la alti oameni decat anul trecut. O fi vreun simptom de genul: anul si prietenul/-a? Si chestia ma intristeaza un pic, dar ma si impunge la o mica provocare: Ce-ar fi sa reusesc sa mentin pentru la anul alte urari, aceeasi oameni?

Nu stiu cat de multa legatura are cu subiectul, insa asta mi-a venit in minte cand am vazut postul asta adresat prieteniei. Ca m-am regasit intr-o masura mai mica sau mai mare cu mesajul articolului sau situatiile prezentate, asta e deja vesnica empatie virtuala. :-)

Si gata ca am scris prea mult, salutari din Brasov!

Ela spunea...

Eu cred ca nu ar trebui sa-ti para rau dupa ei. (daca iti pare, mie asa mi-ai dat de gandit mai ales ca tema se repeta)

E un timp pentru gasti, un timp pentru iubit si un timp de familie. Si cred ca or sa mai vina si alte timpuri :) Nu ca as fiu eu mai mare si as stii mai bine, dar stiu ca e pacat sa regreti ce a trecut si e bine sa privesti spre viitor.

Ambasadoarea spunea...

Welcome back, Mishu!

Nu stiu cum vine asta cu prietenia, (de asta ma si intreb atat de des :p), dar poate ca daca ar fi fost prieteni adevarati (nu de conjunctura, nu doar la bine,etc) n-ar fi disparut.

Sigur ca-mi pare rau, Ela, ca m-atasez de ei, de imaginea noastra impreuna, cand era bine si frumos, si-i greu sa ma-mpac cu gandul ca nu mai e asa, nici nu mai poate fi vreodata. Dar asta e, poate ca functioneaza asa: un prieten plecat=un loc eliberat:)

Amelia spunea...

Buna, Ambasadoareo.

Sunt noua in lumea blogurilor, doar ce am inceput sa scriu, si am dat de blogul tau intamplator. Imi place foarte foarte mult cum scrii si mi-ar placea sa putem face un link exchange. eu te voi adauga intr-o clipita, sa pot vedea cand si ce mai postezi interesant.

te pup si daca iti doresti rubrica mea de comentarii este mereu deschisa, daca doresti sa-mi comunici ceva!

O seara linistita,
Amelia

Ambasadoarea spunea...

Buna, Amelia, multumesc pt aprecieri, iti doresc ca inspiratia sa fie cu tine!:) Sorry, schimb de linkuri nu fac.

Alina Zaharia spunea...

Draga Ambasadoare,
"m-am citit in oglinda" in descrierea (axa: sinceritate-fara rautate).In plus subiectul asta imi da tarcoale de multa vreme.
Am senzatia ca etapele vietii vantura prietenii si creeaza altii.Asta e. Bucura-te de amintirile pe care ti le-au lasat. Si ei si tu sunteti un pic schimbati. Imposibil sa retraiti aceleasi momente.
Dracusorul psiholog imi sufla o intrebare: nu cumva ti-e un pic (dar foarte putin) dor de tine (fosta tu) exuberanta in preajma prietenilor din trecut?
Cu o ciudata prietenie digitala,
Alina:)

Ambasadoarea spunea...

Alina dear, ce mai faci, ce mai zici?

Daca spui ca si tie ti se intampla, imi vine sa sper ca nu sunt eu complet gresita:)
Dracusorul psiholog, sigur ca da, am doruri de toate felurile, mereu. Dar nu prea primesc semnale ca si ceilalti simt asa.