sâmbătă, 21 ianuarie 2012

1y2m: welcome to the jungle, we take it day by day

Începe să fie clar că am primit ce-am vrut: un copil care face numai ce vrea, cum vrea, când vrea. Sigur, când îmi doream eu asta, nu știam exact ce înseamnă în practică. E încăpățânată (da, da, ca mă-sa) și are o independență care-i foarte drăguță la vârsta ei (nu știu cum o să mi se pară la adolescență), e curioasă, dar prudentă, amuzantă, dănsăreață, pupatu' și alintatu' sunt chestii rare, pare genul care o să aibă mulți prieteni (zic asta din cauza firii ei pe care o intuiesc, dar mi-e greu s-o explic în cuvinte), deși nu-i sociabilă la modul de aruncat în gâtul oricui (prudentă, cum spuneam), în case străine, cu oameni străini, n-o poți opri din plâns.


Vorbesc cu ea toată ziua:
- fată, ai grijă cum te urci pe mobilă, fii prudentă, așa, încet, nu, nu în picioare!
(ea se uită la mine și face întocmai. știe ce-i cer, înțelege ce-i spun, dar e suficient de încăpățânată încât să mai facă și cum vrea ea, dar nu la chestii cu care-s foarte serioasă, de genul să nu se ducă la prize sau să nu tragă de tv)
- bobi, vezi că mă duc la bucătărie, vin imediat, dacă e ceva, mă strigi.
(câteodată stă pur și simplu, cu o carte sau o jucărie în față, alteori îi pun într-un castronel bucățele de rondele/grisine bio și câteva minute nu se clintește. când intru în cameră are aerul ăla de a, ai apărut, ehhh, n-ai pierdut nimic interesant. apoi mai sunt cazurile speciale în care mă duc să-i pregătesc fructele și când revin o găsesc cocoțată pe mobilă, lipită de televizor, dansând în genunchi).

Luna asta a venit cu noutăți, dar nu toate bune. După episodul cu răceala de luna trecută, a venit un episod (semi)diareic, ce-o fi fost. E oribil. Nu există ceva mai oribil din ce-am experimentat în bogata mea viață decât zilele ei de boală. Și când te gândești că, cu ani în urmă, făceam mișto de cumnată-mea când erau fetele ei răcite și ea plângea de disperare! :) E greu tare. Să ai copil, să fii responsabil de sănătatea și de viața lui. Să faci alegeri. Să discerni între ce-ți spune un medic și ce-ți mai spune ție intuiția. Să știi când să te oprești și să spui ok, mă depășește, mă duc la doctor/spital.
Dezvoltările pe luna asta sunt mai degrabă de ordin lingvistic. Comunică. Repetă după mine și nu aveți idee cum sună peștișor în limba ei:) Știe de pisică (care face nauuu-nauuu), câine, șarpe, șoricei, vacă, cal, pui, găină (da, face cotcodac= ca-ca-caac-ca-ca-cac), cocoș, oaie (beeeei), buba, bau, etc. Îl strigă pe ta-su pe nume, Chi-chi. Au apărut noi nume: An-na (Iuliana), Edi/Dedi, mama, cu accent pe ultimul a (stră-mămaia, la care urlă în continuare), Loli e Dodi/Dede. Caca și pipi au și sens acum, într-o zi ne-a zis de 3 ori că face caca (înainte să facă), da' noi n-am băgat-o în seamă, am zis că ni se pare, că n-are cum:). Când îi zic de baie, ea zice că merge la ba-ba-e, efectuată acum în cadă. În unele zile, dacă o ntrebi dacă face nani (nana, în limbajul ei) se pune pe covor în poziție de somn sau te ia de mână și te duce în dormitor.
Cântă.
Își pupă cărțile. Moa-moa, cu foc și zgomot la fiecare animal în parte. Pe noi nu. Nouă ne zice niu-niu. Daaaar, în sfântă zi de 13 ianuarie m-a pupaaaaaaat, de 2 ori, cu patos, ștampilos. Nu s-a mai repetat.
Când ieșim afară, fără cărucior (că-n el nu mai stă), se oprește în dreptul fiecărui boschet, fără discriminări, și face măi-măi. Studiază fiecare frunză sau muc de țigară și când ajungem în dreptul parcului țipă pa-pac, pi-pii (parc, copii) și râde încântată.
Nu se mai desparte de borseta mea cu oje, de câteva ori pe zi, le ia, le răstoarnă, le-așează unele lângă altele, le bagă la loc, le împrăștie peste tot. De curând am interzis eu relația asta :)
Are plâns de alintată-șantajistă-profitoare-sclifosită, cu buzele țuguiate și ochii mijiți și se enervează când vede că pe noi ne umflă  râsul la așa teatru.
E rea, pe alocuri, bătăioasă (sper să rămână așa, chiar dacă noi o să avem întâi de tras cu ea :p) cu toane, dar nu voit agresivă, ci la modul de a exprima ceva. Cel puțin așa sper.
De la petrecerea de 1 an, când a ales de pe tavă mărgelele mele albastre din lemn, și le agață de gât sau crossover în fiecare dimineață și de mai multe ori pe zi, ca o lady care pleacă la coafor.
Nu am știut de ce telefonul meu sună la cele mai nepotrivite ore. N-o să ghiciți (sau poate da): domnișoara Iris își pune alarme. Nu știu ce-o avea fata asta așa important de făcut, dar măcar e organizată. Adaugă contacte noi, trimite mesaje și sună. Toate astea pe la spatele meu.
Pe 15 a căzut cu gura pe muchia de la mobilă și și-a spart buza.
A început să țină pixurile în mână și să mâzgâlească, dar nu coli albe, nu, agendele lu' mă-sa, cel mai mișto.
L-a descoperit pe nu.
Ferească Dumnezeu să te uiți tu pe net după diverse și să apară vreun cap de bebeluș pe-acolo, oricât de mic, că vine din partea cealaltă a camerei, împleticindu-se, împiedicându-se, țipând bebe-bebe-bebe.
Și dă și noroc, 'oc!, 'oc!

Azi (24), dialog între Iris și mă-sa, înainte de somnul de prânz.
Ea (se tot foia): caca-caca.
Eu: faci caca?
Ea (plusează): caca-pipi.
Eu: faci caca ȘI pipi?
Ea se foiește în continuare.
Eu (ambițioasă): faci caca la OLIȚĂ?
Ea: caca-tita.
Așa că o așez pe oliță și gata. Ok, cu pipi m-a păcălit. Nu e tare?:) 
(scuzați limbajul licențios)

Cu somnul am trecut prin toate fazele negative, luna asta mai mult ca oricând. Gluma s-a îngroșat, ea dormea din ce în ce mai prost, ziua puțin, noaptea se trezea/cârâia de atâtea ori încât aveam senzația că eu nu mai dorm deloc. Pentru că mai am și norocul că adorm foarte greu, mai ales în preajma ei.
Așa că am început să cred că:
1. întoarcerea în pătuțul ei nu mai trebuie amânată.
Și-am făcut asta, nu cu foarte mare greutate (zic eu acum, după ce-a trecut :p) și-acum (a)doarme în el și ziua și noaptea. Sunt absolut sigură că nu se odihnea atât de bine când dormea cu noi, se foia, se urca cu capul sau cu fundul pe pernele noastre, te trezeai cu picioare în gură sau exilat pe 5 cm de saltea, cu gâtul strâmb și picioarele în x. Dimineața, perspectiva de-a dormi seară de seară pe scânduri ude părea un lux față de ce aveam.
2. trebuie să părăsim dormitorul.
Ne-am luat pilotele la subraț, ne-am instalat unul pe o canapea, unul pe cealaltă (așa e așezarea marelui colțar în momentul ăsta), și ne-am rugat să fie bine. A fost, dar nu prea. După o noapte mai ok, cu o singură trezire, parcă, au urmat multe cu treziri la ore din ce în ce mai apropiate de ora de culcare și cu adormit greoi la loc.
3. trebuie să-mi dau seama dacă e ceva anume ce o face să se trezească.
N-am de unde să știu. M-am uitat în ochii ei albaștri și-am așteptat să mi se arate adevărul, dar nimic. Apoi, într-o zi am descoperit că gingia, în locul primilor molari e umflată. Și sus, și jos. Așa că i-am dat Panadol, la cârâieli care păreau mai nasoale și-a dormit mult mai legat (gen 8 ore), ceea ce a fost o mare realizare, dar tot n-am atins perfecțiunea, și anume somnul lin, profund, fără treziri, până dimineața.
Ha, ha, ha! Aseară (20) a dormit toată noaptea, am auzit-o pe la 1, dar până să mă dezmeticesc și să ajung la ea, s-a făcut liniște.
4. n-o să amăgesc pe nimeni niciodată cu ideea că e mai ușor cu copiii, pe măsură ce cresc.
Nu e, mă, mai ușor. E tot greu, altfel de greu, dar greu. Să nu ziceți că nu v-am spus! :p

În viitorul apropiat, urmează vizitele la stomatolog, oftalmolog și, ceea ce tot amân, efectuarea analizelor.

Eu?  Uneori mă simt ca un mops biped de 150 de ani, care le-a trăit pe toate și nu mai poate de greutatea lor. Îmi vine să mă scutur ca de purici. Luna asta, oribilă la capitolul somn, mi-a mai albit niște fire de păr, m-a adus mai aproape de nebunie și-am fost mai conștientă ca oricând că oboseala naște monștri. Acum mi-am dat seama ce bine, ce bine, ce bine trebuie să fie să te poți bucura de ajutorul necondiționat al unei bunici/ mătuși, să poți dormi o noapte întreagă din când în când. Ăsta e visul meu: să dorm prostește de mult, make it real!
Mă repet. Mi-ar plăcea foarte mult să mă reinventez. Să-mi dispară toate hainele din dulapuri, să mi se spargă sticlele alea de parfum de care oricum nu mă folosesc, să-mi zboare pe geam toate poșetele alea pe care le-am strâns  atâția ani, ca o bătrânică obsedată și care acum doar zac pe cine știe unde, aș renunța la pantofi și la cizme (nu și la converși) și-aș fi fericită să mă trezesc așa, în curu' gol. Ce personaj drăguț aș fi, aruncată în lume în curu' gol și-n teneși verzi!

7 comentarii:

delia spunea...

Mda, subscriu la tot, pana si la parul alb care se indeseste. Nu stiu cu ce sa ma mai vopsesc ca sa nu il mai vaz. Portocaliu cum suna?;) cat despre somn si patut, la noi cred ca e mai greu cu dormitul in patut ca se loveste de bare si se trezeste mai des, asa ca tot cu noi in pat, e ok ca il alaptez inca si il mufez imediat insa se trezeste de vreo inspe ori. Somn de 8 ore zici? Da-mi unul de 4 legate si ma declar tinara:).

Ambasadoarea spunea...

Vai, Delia, vreau sa va spun ca sunteti foarte-foarte draguti si ca panoul ala (sau cum ii zice) ma face sa mor de invidie ca n-am facut asa ceva :D

O sa fie bine (cine stie cand)si cum somnul! :p

delia spunea...

Ah, panoul cu poze? Daaa, e bun si pt copil ca ii mai distrage atentia cateva secunde:). Si eu cu asta ma consolez, ca vor creste si vor vrea sa doarma si noi o sa ii chinuim trezindu-i devreme. Abia astept:))

Zâna Bună Rău spunea...

Păreți să vă distrați tare bine, cel puțin așa se vede de aici, de la mine. :-)

Ambasadoarea spunea...

Prin ce ochelari roz privesti incoace, zano? :D

Zâna Bună Rău spunea...

Din moment ce starea ta de spirit îți permite să scrii astfel încât eu una mă hlizesc de la titlu până la ultimul semn de punctuație, îmi imaginez că la voi e altfel. Mamele de bebeluși sunt de cele mai multe ori foarte serioase, au părul vâlvoi și nervii pe bigudiuri. Tu ești dedicată fără să insiști să mă convingi că tu și puiu' mic sunteți centrul universului, poate de aici vin undele roz pe care le transmiți. :-)

Ambasadoarea spunea...

Numai o zana adevarata poa' sa-si imagineze ca o ambasadoare n-are parul valvoi, multumesc pt votul de incredere:))