miercuri, 25 septembrie 2013

2y10m: noi două suntem prietene

Observă tot. Reține lucruri și nu știu de unde. Își amintește întâmplări mai vechi și pomenește despre cum era când era ea bebeiuș (îi place să se uite la poze cu ea din epoca aia). E atentă la semafor și ne spune când s-a făcut ioșu sau vede, îi plac rochiile ei și pantofii mei cu toc, e sensibilă și jucăușă, bucuroasă de vizite și plimbări. O atrag instrumentele muzicale. Toate. Sper să țină minte asta moș Crăciun.

- De unde ai cumpă'at codițele mele, mami?

A căzut pe spate de pe scăunelul din baie și s-a lovit, inevitabil, la cap. În următoarele secunde, vizibil și simțibil, sub ochii noștri îngroziți (pentru că eram, la naiba, amândoi în baie) și mâinile mele tremurânde, creștea un cucui (cât un munte, dacă m-ai fi întrebat atunci), dar care se simțea moale la atingere. Am murit pe rând, când eu, când el, în alea câteva minute până s-a mai calmat un pic, am ieșit pe ușă și-am ajuns la spital. Mi-e silă să povestesc ce-a urmat aici, dar mă rog, într-un final a văzut-o un chirurg și un pediatru, care ne-au zis că totul pare ok, mai ales că n-a avut nici una din simptomele nasoale în caz de traumatism cranian (vomă, leșin, pierderea echilibrului, sângerări, etc) și că nu putem face altceva decât să o urmărim și să fim atenți la orice schimbare de comportament sau dispoziție. Apoi am fost și la neurolog. Recomand asta fără nici o reținere sau îndoială oricui trece printr-o situație de genul ăsta, dar mai ales dacă e vorba de un copil. O femeie doctor, și insist pe cuvântul femeie, ne-a întâmpinat oarecum distant, dar zâmbind. Totul părea bine. Am reușit să-i facem si encefalogramă și ne-am liniștit, avea un traseu cerebral foarte bun.

- Mi dod di tine și di țâțili tai și di buic.

Mi-e greu să mă prind ce fire e, deși aș fi tentată să spun că e una liniștită, are un soi de încăpățânare care ar fi aproape încântătoare, dacă n-aș fi și eu ținta acesteia:p Îmi place că-și impune voința, îmi place entuziasmul ei, îmi place că se bucură de compania oamenilor, că s-a legat prin prietenie de Cami (e așa de mișto să le vezi cum aleargă una spre alta râzând, cu brațele întinse a îmbrățișare, deși nu se mai văzuseră de 30 de secunde), dar parcă i-aș da mai multă încredere în ea, mai multă independență și-aș face-o mai receptivă la nou.

- Unde sunt pupicii mei?
- În guda mea, mami.

Odată cu începerea grădiniței, mi-am dat seama, că greul abia începe, că e ușor să ai grijă de un bebeluș, foarte ușor, foarte simplu, dar să ai grijă de un copil care pășește în exteriorul lumii de acasă, în afara ochilor tăi, care are nevoi din ce în ce mai multe și mai complexe, pe care trebuie să-l ajuți să înțeleagă lumea și multe alte provocări la care nu mă pot gândi decât fugitiv din cauză de amețeli interioare, asta, asta e greu de-adevăratelea și încep să mă prind cum vine aia cu copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.

Ieri fică-mea asta grozavă mi-a spus că noi două suntem petine, mami, cred că asta face totul posibil pe lume!:p

3 comentarii:

Daiana spunea...

Melted heart! <3

Ambasadoarea spunea...

:*

Eduard spunea...

Din ce am citit aici, ai un copil minunat! Sa iti traiasca!