luni, 9 septembrie 2013

Pe tabla asta de șah, eu sunt nebunul

M-am plâns oarecum, dar mai mult mie, în mine, de lipsa de sprijin de care m-am bucurat în ceea ce privește creșterea copilului sau, varianta mai personală, păstrarea intactă a neuronilor în această grea și minunată aventură. Nu m-am gândit prea mult la asta înainte de naștere, dar nu credeam că se poate așa, credeam că bunicii cu ajutorul lor sunt incluși în pachet și că ei abia așteaptă să fie solicitați, ba chiar stau și pândesc înlăcrimați pe la geamuri aștepând un of sau un vai sau un oa mai puternic, ca să vină să-ți ia greul și să-ți dea nervi.

Nu. N-au fost. N-am avut. Multe luni nici nu mi-am dat seama dacă am sau nu nevoie. Câteodată, din când în când, parcă totuși mi se încâlceau și mie ochii în cap de oboseală, îmi amintesc de primele zile cu ea singură acasă când nu mâncam pentru că nu avea cine să-mi facă/aducă ceva de mâncare, iar eu de asta nu eram în stare, îmi amintesc și de zilele cu dureri crâncene de spate când îți dorești să mori numai ca să poți sta o clipă întinsă. Aș fi preferat, sigur că da, să nu le fac chiar pe toate singură, pentru că, deși poți, poți cu rezervele de putere și de voință pentru cine știe cât timp în avans. Și te poți trezi aproape de aniversarea de 3 ani a copilului încrâncenat, găunos, incapabil să comunici fără să acuzi/cerți.

Am eu vreo vină pentru starea asta de lucruri, pentru lipsa lor de ajutor, pentru nepăsătorul tu ai făcut-o, tu să te descurci? Da. Am. Am avut și am prea multe reguli, prea multe pretenții (dar nu vă grăbiți să le considerați absurde). Pentru fiecare trebuie să ei mai făceau un pas înapoi. Trebuie să o speli pe mâini înainte să-i dai ceva să mânânce (mai ales dacă a scormonit în nisip/noroi/blană loloasă)- pac!, un pas în spate. Trebuie să mănânce sănătos, nu pot să-i dau cârnați la 9 luni, chiar dacă-s făcuți de tine, tâng!, step back. Trebuie, trebuie, trebuie să. Și gata, distanță stelară, dar mai ales afectivă, înregistrată. Noi, singure. Atunci și acum.
Am obosit. Am obosit să fiu paznicul ăsta. Am obosit să mă lupt cu ei. Am obosit să controlez tot, să spăl tot, să verific tot, să mă îndoiesc de toate (nu fără motiv, but still). Mă doare intersecția unde se-adună sprâncenele să se încrunte la lume. M-am săturat de ochi dați peste cap (ce expresie:p), de bodogăneli, de incapacitatea lor de a pricepe niște chestii atât de simple și, până la urmă, de lipsa lor de considerație față de mine.
Eu știu că am dreptate, eu știu că nu greșesc, că ăsta e normalul adevărat. Dar asta nu contează, nu are nici o importanță. Pentru că, in the end, nu știu dacă nu cumva, în urma mea, nu rămâne decât era nebună, se lupta cu morile de vânt, toată lumea știe că plozii cresc oricum sau un copil care să-și cumpere pe furiș dulciurile pe care eu i le-am refuzat din prea mult drag și prea clară convingere sau doar niște reguli prea stricte de care copilul să fugă o viață.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Da, stiu ce zici!

doina spunea...

Perfect adevarat, TU ai dreptate, ei habar n-au ce pierd. Un copil creste oricum, daca tot l-ai facut, asa e, important e ce-si va aminti el despre asta, si degeaba vrei sa-si aminteasca si de tine cind o fi gata crescut, daca n-ai fost acolo...Stiu ca n-ai vrea sa pierzi nimic din cum creste ea, si bine faci, asa sa faci, restul n-are nici o importanta.