joi, 14 noiembrie 2013

Mini-poveste 4: The way you make me feel

Nu dorm. Îmi joacă pe dinaintea ochilor închiși luminițe colorate. De oboseală sau de emoții?

L-am cunoscut într-un supermarket. Avea o plasă pe care-a scăpat-o din mâini. Din ea câteva mere s-au grăbit să alerge spre mine. Le-am întors spatele și mi-aș fi continuat liniștită cumpărăturile dacă n-aș fi auzit în urma mea un râs zdravăn:
- Puteam să jur c-o să te apleci și-o să mă ajuți să le strâng.

- Ce chestie, eu puteam să jur că n-o să fac asta.
Aveam în picioare niște pantofi antipatici, țineau morțiș să-mi roadă din călcâie, primisem preaviz de la locul de muncă, genul pe care nu-l iubești, dar de care ai nevoie când ai atâtea bucurii mici în custodie, avusesem un schimb supărător de replici cu o colegă, mâine ar fi trebuit să merg cu gașca de 5 prietene din liceu să-mi caut o rochie pentru nunta uneia dintre ele, ultima care dovedea că nu era, desigur, o fată bătrână ca mine. Nu sunt de fel o fată prietenoasă, dar în ziua aia aș fi putut fi arestată pentru posesie de priviri criminale și nici măcar eu nu m-aș fi arătat șocată de întâmplare. Deci nu, nu eram conectată la mufa socializării sau a minimului bun-simț, nicidecum la cea care unește 2 oameni ce se cunosc absolut întâmplător, ci la cea fuck off-toate mi se întâmplă numai mie-drop dead. 
- Noi doi o să ne mai întâlnim, aud suprapunându-se peste sunetul pantofilor mei târâți în silă.
- Da, sigur,  de-aici mă duc direct la coafor, să fiu pregătită. 
Nici nu cred că i-am văzut fața. Din ziua aia nu-mi aduc aminte decât schimbul ăsta de replici, absolut nimic despre cum arăta el.
Viața mea a continuat să fie, n-o trăiam, doar existam, așa cum fac mii și mii de oameni. Îmi lipseau atâtea că nu știam în ce direcție s-o apuc, așa că, why bother. Se terminase preavizul și-n ciuda convingerilor mele, de vreo 2 luni, nu că nu vroia nimeni să mă angajeze, dar nici la ochi nu erau curioși să mă vadă. Oh, fuck you!, îmi trimit ai mei bani. Sigur, nu pentru a mă lăfăi prin restaurante-baruri-cafenele-și-localuri, așa că eram atât de plictisită că-mi era și silă să mai respir. 
Diseară era marea nuntă. Mireasa s-a asigurat că o să mă bage în seamă cel mult vreun pomicultor înnebunit după compot, pentru că, în rochia aia, eram o piersicuță grozavă. 
Ceremonia a fost minunată. Mă gâdilau prin stomac armate de drosophile îmbătate de siropoșenia din aer, mirii erau atât de frumoși (sigur, eu nu mi-aș fi făcut niciodată cocul ăla, dar na, nu m-a-ntrebat nimeni) că te înjunghiau în ochi cioburile unor lacrimi care se spărgeau de gene, eram fericită pentru ei, nefericită pentru mine, dacă n-aș fi știut că eram vizibilă pentru zecile de oameni cu care împărțeam aerul și momentul, m-aș fi luat în brațe și mi-aș fi plâns pe umeri. Să nu plângi cu sughițuri că te ia mama dracu! Ah, prea târziu, el îi spune ei: 
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.
Și am plâns. Sigur, era de preferat să nu ies așa în evidență, dar cum să nu plângi?!
Petrecerea a fost ca toate petrecerile nuntești, lume multă și pestriță, oameni de la țară mirosind a lucernă și-a dinți stricați uitați prin gură. Eu fugeam de ei, ei fugeau după mine, v-am zis eu că rochia aia o să-i atragă. S-a dansat mult, s-a băut și s-a dat voia bună de-a dura printre invitați, ba chiar, așa cum stăteam pe marginea petrecerii, se vedea ca una reușită.
Spre dimineață, căutând telefonul în poșetă ca să chem un taxi, îmi dau seama că nu e acolo. Mă uit nedumerită în jur, nu-l folosisem toată seara, și-l văd pe masă. Ok, nu știu ce caută acolo, îl iau și-l văd deschis la mesaje, cu textul the way you make me feel. Ăăăă, oookaaay, ce-i asta?!? Ridic privirea, nu se uita nimeni la mine, nu-mi făcea nimeni cu ochiul, de fapt, toată scena era ca și cum eu nici nu eram pe-acolo. Ă, super, vreo glumă, ceva. Îmi iau singurătatea de braț și, ca două doamne, ieșim să așteptăm taxi-ul.
Afară, noapte neagră, fără stele, și cam frig. Îmi dau seama că n-am mâncat nimic și că aș mânca niște cartofi prăjiți și cu ochii. Aud pași în spatele meu și mă întorc.
- Se pare că n-ai fost degeaba la coafor, pentru o piersică, ești cam frumoasă!

Și apoi au urmat cartofii prăjiți de la Mc, râsetele până când soarele ne-a băgat degetele-n ochi, ochii lui ca două caramele cu lapte, prima dimineață de dragoste, prima vacanță, vrei să fii a mea așa cum te simt a mea?/vreau să fii al meu așa cum te simt al meu, plimbările, gătitul la 4 mâini, glumele, the way you make me feel/noo, the way YOU make me feel

Și peste câteva ore o să fim căsătoriți. Fericirea-i un lucru mărunt.

3 comentarii:

Anonim spunea...

... e o aripa care vibreaza :)

dramaqueen spunea...

Hai, ca ma enervezi!

dramaqueen spunea...

Hai, ca ma enervezi!