2y9m: pot siguă

Poate singură. A hotărât că poate singură tot. Să se urce singură în leagăne și deși se îmbârligă printre lanțuri, se lovește și se chinuie să se așeze, să nu cumva să îndrăznesc să mă apropii să o ajut. Să se cocoațe singură pe căluții ăia care se învârt, deși până face asta mie îmi stă inima de câteva ori, din cauza echilibrului precar în care stă și-a schemelor ei de dans pe care ține să le execute de la înălțime. Să se urce singură pe wc, deși nu are puncte de sprijin prin apropiere.

Premierele lunii:

• am fost într-o zi la plajă, la Dunăre și-atunci a descoperit ce mișto e să te bălăcești, deci aș spune că a scăpat de frica de apă mare.
• s-a plimbat și cu autobuzul pentru prima oară. Ce-o fi cu fascinația copiilor pentru mijloace de transport în comun, nu pot pricepe, dar a fost amuzant s-o văd așa încântată.
• am împărțit o pizza vegetariană, ea o felie, eu restul:p

Vorbește singură cu păpușile de sparge, e chiar interesant să-i asculți vrăjelile:))

Ultima lună înainte de grădiniță. Omg, I'm so scared:p Îi spuneam beau-lui că mi-e frică și el: de ce, c-o să îngheți de frig în curtea grădiniței, zgâriind pe la ușă, că geamurile vor fi murdare și n-o să vezi înăuntru?!. Bărbații, niște nemernici fără inimă:p Deci da, mi-e frică de schimbarea asta, de ruperea asta, de boli, de cum ar putea asta să-i schimbe personalitatea sau să-i modeleze (șui) caracterul, mi-e frică să nu-i fie ei frică, mi-e frică de ce-ar putea fi în inima ei în prima zi, mă tem să nu fie certată, bătută, mi-e frică că o să plângă cu golurile alea de aer, când nu mai repiră, și că eu n-o s-o aud, mă tem de toate orele alea când n-o să fie lângă mine. Ce mai, pentru mine o să fie groaznic, sper doar ca pentru ea să fie mișto:)

Nu știu dacă aveam nevoie doar de un alt pretext sau dacă așa se pregătesc mamele pentru măreața schimbare, cumpărând compulsiv rochii, geci, tricouri, bluze, dar eu așa am făcut:p. A mai rămas încăpățămintea.

Într-o zi când ne întorceam din parc, după ce se jucase cu 2 dintre fetițele cu care se întâlnește zilnic, o întreb, ca să mă aflu-n treabă, care e prietena ei cea mai bună. Mami, îmi spune ea, mami e. Răspunsul ăsta, atât de neașteptat, la cum era contextul, și-atât de spontan, ca și cum pff, dar nu-i evident?, m-a făcut să râd și să-i spun eheee, vedem noi mai încolo, pe la vreo 15 ani, așa, deși știam că după iubețc mami e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată.