O lume absurdă, absurdă, absurdă

Căutăm să ne umplem viaţa cu prea multe lucruri inutile, deşi ştim că nu vom putea să luăm nimic cu noi. În loc să ne preocupăm de suflet, ne îmbrăcăm corpul şi ne ungem cu toate alifiile ca şi cum el ar fi mijlocul nostru de transport care ne va duce sigur şi indubitabil spre lumea cealaltă, în Rai.

Ne înconjurăm de prieteni, căutăm apropierea lor, le plângem plecarea, dar ne grăbim să-i înlocuim, să-i minţim, să-i uităm ca şi cum, la un colţ, special pe noi, ne-ar aştepta prieteni mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi.

Plângem când ne mor părinţii, prietenii dar nu ştim să-i preţuim, să-i luăm în braţe, să-i pupăm aşa, din senin, să fie. Moartea cuiva e faptul care nu permite să mai îndrepţi o greşeală, totul urmând să se desfăşoare sub realitatea crudă a lui prea târziu.

Facem alegeri pe care ajungem să le uităm, să le regretăm întrebându-ne mereu cum ar fi fost dacă?, cum ar fi fost invers? fără să ne mai dăm seama că locuim în aceeaşi casă cu fericirea, că fericirea asta atât de dorită doarme pe perna de lângă noi, îşi bea cafeaua cu noi, merge în vacanţă cu noi...

Tânjim să avem, să achiziţionăm, să colecţionăm, să înmulţim ce avem şi nu ne dăm seama, deloc nu ne dăm seama!, că toate bunurile de care avem cu adevărat nevoie sunt infungibile, individual determinate.