vineri, 19 decembrie 2008

Porcii nu ştiu să boxeze

Pe Ciprian mi-l imaginam altfel, evident. Da, ştiu, v-am disperat cu imaginaţia mea, da' n-am ce face, mă supun ei. Credeam (sau poate speram, ca o mică perversă ce sunt:) că e un fel de scafandrul-ăla-hot-din-vama-veche-gol-goluţ-perfect-bronzat-brunet-bine-proporţionat-hot-şi-mai-ales-bun-rău. Din prima zi când ni s-a spus că trebuie să îl căutăm pe Ciprian, imaginaţia mea îşi bătea joc de mine şi de nervii mei (a câta oară oare?) şi croşeta ca o pofticioasă momente artistice de rară apariţie. Când nu am reuşit să îl întâlnim în ziua aia, am zis că e un semn, că e situaţia aia, gen cu cât amâni o plăcere mai mult, cu atât va creşte în intensitate.

Când am intrat în sală şi am dat cu ochii de el, m-am scuturat din toate încheieturile cam cum îşi scutură animalele capul şi corpul de tăuni, purici şi alte gângănii şi am scos un brrrrr lăuntric. Evident, dom'le că Ciprian era un ţărănel, cam (prea) pitic care m-a cucerit definitiv când mi-a susurat languros printre dinţii semi-încălecaţi că urmează să compleCtăm exerciţiile nu-ştiu-care cu nu-ştiu-care (n-am mai putut să reţin, mă trăsnise pasiunea-n creieri şi îmi simţeam imaginaţia cum se bate cu mâna pe burtă de râs). Mi-am zis ok, înseamnă că mă pot concentra la exerciţiile de tae bo. Care credeam că-mi plac. Că sunt interesante. De!, suna bine: aerobic+ un fel de mişcări din box+ un soi de autoapărare. Am zis că am dat lovitura. Şi începem. Rezist la încălzire. Între o mişcare prin părul care părea că învăţase mişcările înaintea mea şi se lăţea şi se ridica în toate direcţiile şi o fandare laterală, descopăr că îmi vine să râd de-aiurea. Ştiţi râsul ăla care apare de nicăieri şi pare că nu mai vrea să plece, decât, eventual, după ce te face de tot rahatul în cele mai nepotrivite momente, cum ar fi, în timpul unui examen sau interviu sau un priveghi? Ăsta era.

Sala era plină. De aer. Că oameni nu eram decât 3 femei şi Ciprian, idolul femeilor de la ţară. Când încep de-adevăratelea mişcările alea specifice de tae bo, cu mâinile ţinute în aşa hal că aveam senzaţia că pornim la luptă şi că inamicii noştri sunt acolo şi tre' să-i dăm gata, ciuciu! Eu muream de râs. Mă şi vedeam în oglinzile alea imense cum mă crăceam şi ridicam picioarele, parcă eram o iapă nărăvaşă, cu atât mai mult cu cât nu reuşeam deloc să-mi coordonez mâinile cu picioarele şi cu paşii ăia la stânga ori la dreapta şi păream nu o tipă (superbă, de altfel:) care face un efort să se întreţină, ci una posedată de draci, demoni şi alte bestii. Şi cum să nu râzi? Cum să nu te tăvăleşti pe salteaua aia de râs? Eram eu deplasată? Sunt eu coşmarul oricărui instructor? Nu, nu cred, eu sunt o delicată:)

Într-un final mă loveşte şi pe mine bunul-simţ şi-mi dau seama că dacă tot sunt o purcică incapabilă să facă toate alea, mai bine să mă duc în cealaltă sală şi să trag de aparatele alea, să pedalez, să vâslesc, să alerg, să împing, să trag. Şi le-am luat la rând. Şi caloriile se sinucideau una câte una. Şi eu transpiram. Şi mă alegeam cu dureri în locuri pe care nu ştiam că le am. Dar rezistam eroic cu gândul la draga mea prietenă, piscina. Apoi, când ora de tae bo se apropia de sfârşit sunt chemată să execut abdomene. Că apucasem să mă laud ca pe-astea le pot face şi îmi şi plac. M-a luat gura pe dinainte, ca de obicei. Simţeam că îmi arde burta, că leşin, că mor. De tot. Îmi venea şi nu ştiu nici acum cum am reuşit să mă abţin să nu-i fut un picior în cap lu' Ciprian când îl auzeam hai, încă 10, încă o dată, hai, că poţi. Când m-am ridicat de pe saltea, picioarele îmi tremurau şi nu mă mai puteam ţine pe ele, nici controla direcţia. Mai mult în brânci, mă bag sub duş şi pâş-pâş mă târâi spre piscină, relaxarea supremă. Apa era şi mai caldă şi în poziţia plută aproape că adormeam. Pentru că ţâţele îmi ieşeau din apă, aveam şi admiratori. Hipopotami. Foci. Elefanţi.

Acum, trezită mai devreme decât aş fi vrut, am senzaţia că toată noaptea am fost călcată de tren, de camioane şi autospeciale, de metrouri şi tramvaie, gipuri şi basculante. Colac peste pupăză, s-a spart o ţeavă în baie din perete, prilej cu care aş putea sa-mi fac duş direct pe gresie, că apa izvorăşte într-o veselie. Am reuşit în două zile să scot bradul din cutie, să-l duc în sufragerie şi aşa a înţepenit. Îmi provoacă nervi. Am dispoziţia cea mai anti-crăciuneală.

13 comentarii:

lenebarbie spunea...

esti uber, nu ma gandeam ca mai au si altii aventuri ca ale mele.
in anul 1 am fost si eu la vreo 3-4 ore de tae-bo, la facultate si am suferit aceeasi drama: comple(c)ta necoordonare a mainii stange cu piciorul drept si cu mana dreapta si piciorul stang si cu buricul central plus pleata. Intelegi tu... Si mi se intampla sa intarzii la ora si sala sa fie plina si singurul loc liber sa fie fix in fata profei. Care se oprea din 3 in 3 min. sa ma repeada sa'mi arate ea cum se face.
Am renuntat si m'am dus la fitness, ca doar sunt pasare singuratica si ma impac mai bine doar eu cu aparatele...

Ambasadoarea spunea...

Barbie, pe mine ma enerveaza instructorii astia, ei se misca asa de usor si au senzatia ca pt. toti e simplu. Totusi, mai bine barbati decat femei ca instructori:)

lenebarbie spunea...

daaaa, clar. Desi ar merge mai bine un Ciprian intelectual... :))

Ambasadoarea spunea...

Oricand;)

justl spunea...

"...scafandrul-ăla-hot-din-vama-veche-gol-goluţ-perfect-bronzat-brunet-bine-proporţionat-hot-şi-mai-ales-bun-rău.."
Hahahaha. misto asta.

Liana spunea...

Si tu ai brad artificial??? :(

Ambasadoarea spunea...

Justl, misto el:D

Liana, da, de ce? La dispozitia mea si asta e prea mult:)

Lucian spunea...

eu n-am fost la tae-bo, dar dupa prima zi de sala, acum vreo 2 luni, de-abia puteam sa cobor scarile :)

Claudel spunea...

Ce o fi aia de-ti musca buzele, de-ti sterge praful uscat de pe degete cand le umezesti cu nerabdare ca la 100 metri garduri sa fii acolo! sa fii pe urmatoarea pagina din scoarta-n scoarta! iti tremura ochii, ii inviori cu un frecus repezit, o simti cum trece prin tine incat tremuri de placere, pagina cu pagina, fila in sine devine ecranul la care imaginatia ta izbitoare uita ca tu defapt citesti o carte si totusi ti se pare… se pare ca nu e nici Home Teather… nici plasma 360* si nici la Cinema nu esti, esti tot acolo, acolo unde timpul s oprit in loc dupa prima pagina, pan’ la ultima de`ai avut curaj sa-i scalzi cuvantul pana la sfarsit cand scoarta aia rigida te-a amagit si-ai atipit, visand… esti uda! atat de uda incat te-ai trezi in vis sa te schimbi din hartie in ceva mai moale numai decat sa-ti adoarma sentimentele puse bine in miscare de acea carte pentru care defapt n-ai avut suma necesara sa o cumperi si pana ai venit cu restul de acasa inapoi la magazin, cartea… in sine era deja vanduta cand te-ai trezit erai tot uda, si totusi nu era decat
imaginatia ta bogata, defapt un fel si chip de arta.

Ambasadoarea spunea...

Claudel, textul tau e un fel de elogiu adus blogului meu?:D

Claudel spunea...

i'll let ya sleep on it ;)

Ambasadoarea spunea...

Claudel, cel mai bine:)

dramaqueen spunea...

Claudel, te rugam, spare us the misery! Ajuta-ne sa patrundem in hatisul gandurilor tale ca sa nu ramanem ude definitiv! Fal-fal din gene!