vineri, 5 decembrie 2008

Buton de panică şi femei goale

Înţeleg cum e. Nu că înţeleg, da' chiar am fost şi eu pe-acolo şi nu-mi e străină suferinţa, rahatul ăla de agonie în care nu ştii ce să mai crezi şi nu înţelegi cum s-a-ntâmplat de au căzut ploile peste voi şi a venit mama tornadei şi ţi-a vânturat toate ideile despre fericire, ti-a încremenit visele şi le-a lăsat să atârne, inexpresive şi reci, în voia sorţii. Te întrebi dacă ai să poţi să suporţi, te gândeşti că ai făcut ceva foarte rău cuiva la un moment dat şi că acum doar s-a întors roata. Parcă l-ai suna pe Gigi din clasa a 2 a să-i zici că-ţi pare rău că l-ai făcut urecheat, parcă ai tinde să fii mai înţelegătoare cu toţi dobitocii care te fluieră pe străzi, doar-doar s-o schimba şi norocul tău şi omul lângă care ţi-ai văzut până şi ultimii ani din viaţă, s-o întoarce la tine.

Nu se întoarce, aşa-i? Te-ai convins, nu? Păi, ce să zic, nu-ţi mai rămâne decât să te închizi în casă, să-ţi culegi lacrimile în bidoane de cola şi să le colecţionezi, aşa, să fie, că doar tot ce e provocat de el, e special. Tu nu vrei să iroseşti nimic. Tu nu arunci nimic. Tu uiţi că el a făcut o alegere. Că înainte să facă alegerea, te-a minţit şi s-a purtat cu tine ca şi cu un lucru, care nu îi mai era util după o vreme. Şi poate te-a înşelat, poate ţi-a dat o palmă, poate te-a dat jos din maşină în mijlocul unui oraş pustiu şi străin, la ceas de seară. Poate îţi toca creierii cu geloziile lui aberante, cu teoriile lui cretine şi uita să mai vină pe-acasa o zi-două. Poate uita când e ziua ta, dar tu erai, normal, cea mai superbă persoană din viaţa lui. Poate te suspecta frecvent că ai o aventură cu colegul tău de birou, ce dacă ăsta era un fel de cocoşatul-de-la-notre-dame şi tu erai prea proastă să înţelegi că în felul ăsta îţi distrăgea atenţia de la aventurile lui.

Ştiu, doare ca dracu', simţi că te sufoci, nu ai poftă de mâncare, somnul te ocoleşte. Mergi spre muncă şi toate străzile îţi spun că l-ai pierdut, că umbrele voastre, mână-n mână, nu se vor mai oglindi pe aleile din parc. Ca naiba, te ciocneşti de toate perechile din oraş şi-ţi vine să le rupi capu' ca unor păpuşi, eventual le şi urli că sunt nişte proşti. Te îneci în lacrimi şi înainte să le simţi cum ţâşnesc calde din ochi, simţi un nod în gât care te arde, te macină. Acum, nu mai contează nimic. Nu-ţi pasă dacă şi cam cât de penibilă eşti când te bufneşte plânsul la întrebarea vânzătoarei dacă nu îţi iei restul. Ce rest? Nu mai ai nimic doar. Ai rămas cheală, secătuită, viaţa ta e egală cu zero fără el. Zici că el te făcea să te simţi specială, că avea şi faze de rahat, dar nimic nu se compară cu nopţile voastre de dragoste, că e imposibil să nu-i fie dor la un moment dat şi, da, o să-l ierţi, indiferent ce ţi-o fi făcut, căci, clar, viaţa ta e o continuă rătăcire fără el.

Eşti proastă? Nu, serios, cât de proastă poţi fi? Nu ţi-o fi mâncat neuronii suferinţa asta în care te tot complaci de câteva săptămâni/luni? Adică, natural sau pe furiş, el s-a instaurat undeva pe un piedestal şi în povestea asta tu nu esti decât cel mult femeia de serviciu care vine şi îl lustruieşte de praf. Şi poate s-a jucat cu tine, poate te-a indus în eroare când venea în miez de noapte la tine, beat şi cu chef de futut. Tu ai luat asta drept dovadă de dragoste. Treaba ta. Acum revino-ţi naibii odată, că, dacă ai fi fost cât de cât atentă la ce se mai întâmplă în jurul tău şi dacă te-ai fi pus pe tine pe primul loc, nu ai fi ajuns acum în troaca asta în care colcăie resturi de amintiri, care te dor şi te fac să te simţi goală şi făr' de rost.

Da, militez pentru deţinerea controlului în relaţii. Militez pentru confecţionarea unui buton de panică, care să te expulzeze la timp dintr-o relaţie nepotrivită, pe care să-l apese orice gâscă care nu e în stare să spună nu, atunci când tre' să zică nu, pentru că, la un moment dat, enough is really enough! Să mă ia dracu' dacă nu-mi vine să le trag un pumn în gură tuturor deprimatelor de pe faţa pământului, care nu reuşesc să priceapă că ele sunt importante, că nu trebuie să dăruieşti tot într-o relaţie, că trebuie să fii conştientă că tre' să ai, în caz că, un sistem de siguranţă care să îţi asigure o oarecare linişte post-despărţire. Şi dacă tu dai tot, la un moment dat te goleşti, muţi în el toate revărsările tale cele mai intime, şi, să zicem că n-ar fi nimic dacă n-ar pleca, dar când pleacă, ce faci? Tu cui rămâi? Nici măcar ţie nu-ţi mai aparţii ... şi ce e mai trist decât asta?!

10 comentarii:

vyanna spunea...

ai dreptate..
nu te mai suport!!! :(((

ambasadoarea spunea...

Vyana draga, ma coplesesc declaratiile tale;)

Cora spunea...

Foarte tare. Gandim la fel... parca am mai spus-o candva ? :)

Ambasadoarea spunea...

Cora, parca, nici nu mai stiu, dar asa cred si eu;;) Si, oricum, toate ar trebui sa gandeasca asa, fara exceptie;)

Liana spunea...

Subscriu la ce a spus Vyanna :)

Ambasadoarea spunea...

Liana, nu-i adevarat, tu ma iubesti, iar ai momente de ratacire?:))

Si de ce m-ati uri? Pentru limbajul folosit sau pentru ca am dreptate?;;)

Liana spunea...

Evident ca pentru ca ai dreptate. O sa te anunt daca va fi cazul sa ma dai cu capul de perete ;)

Ambasadoarea spunea...

Zici tu ca m-as pricepe la a da oamenii cu capul de perete?:)) Eu, finuta si preaspeciala?:D

dramaqueen spunea...

Hai sa fiu si eu in ton: vai, fata, asta gandeam si eu dar nu stiam cum sa spun :). Fata, cata dreptate ai! Acum, pe bune, e tare textul asta. Daca ar fi ajuns si pe la ochii destinatarei si ar mai fi produs si un ecou in creierasul de dupa ochii aia mari, ar fi fost si mai bine. Dar chiar si asa, e un text valoros.
Pupici multi, multi pe circumvolutiunile alea multe, multe si crete, crete!

Ambasadoarea spunea...

Honey bunny, destinatara e in plin proces de vindecare. Pfiu, am scapat teafara:) Cu ceva sechele si cosmaruri, da' nevatamata in rest!