luni, 2 februarie 2009

A fi sau a nu fi best friend

Îs curioasă dacă prietenii mei vor mai fi la fel, adică nu dacă ei vor fi la fel, dacă eu îi voi privi la fel, când, de fapt, niciodată nu privim o persoană la fel şi nici împrejurările nu rămân la fel şi drumurile sunt altele şi interacţiunile diferă. Poate ne învăţăm să catalogăm drept best friend o persoană care încetează să mai fie. Încetează sau nu? Dacă primeşti titlul ăsta, rămâne al tău toată viaţa? Să zicem că dacă faci vreo nefăcută, nu rămâne. Dar dacă investeşti în prietenia asta, dacă te duci mereu în piaţa accesoriilor pentru prietenii şi alegi cu grijă cele mai proaspete ierburi care împiedică răcirea relaţiei, dacă ţi-e dor mereu şi nu uiţi să suni, dacă nu te imaginezi mergând prin viaţă fără ei şi, totuşi, cu toate astea şi încă multe altele, continui să te plasezi, cu tot cu nevoile tale nesatisfăcute, undeva la mijlocul distanţei dintre tine şi ei, şi simţi că nu ajunge să deţii marele titlu de best friend când nu mai beţi cafeaua împreună, nu vă îmbătaţi râzând în acelaşi club, nu vă ţineţi de mână în drum spre vreun cabinet medical, nu mergeţi la cumpărături împreună, nu mâncaţi nici măcar în fiecare duminică împreună şi urechile care ai vrea să-ţi asculte toate prostiile, ascultă prostiile altora, pentru că urechile tale cele mai bune s-au mutat în alt oraş, ce faci?!
Cred că prieteniile au la bază toate lucrurile mărunte pe care le facem din nevoie, instinct şi gând. Ţi-aş da titlul ăsta înapoi dacă ne-am putea întoarce la ceea ce a determinat să ne catalogăm aşa. Ştii, îţi faci o idee despre ceva dintr-o nevoie absolut naturală şi constaţi că nu e nimeni nici la dreapta, nici la stânga ta. Şi începi să spui, să ceri, să impui, să cerţi, să (te) superi. Şi e păcat că faci asta şi-ţi pare rău că ai spus, ai cerut, ai impus, ai certat şi (te-)ai supărat. Pentru că dacă toate astea nu au venit firesc, de la sine, de la tine, n-or să vină nici cerute. Dar frustrarea ta creşte şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele, dar n-o faci pentru că înţelegi şi ştii că dincolo de tine există şi viaţă şi muncă şi distracţie şi substituţi.

Şi timpul trece, sapă. În rest, nimic.

13 comentarii:

Andreea spunea...

eu fac parte dintr-un grup e 6 best friends si le iubesc ca pe familia mea pe toate desi eu stau cu una la bruxelles, unele stau in romania si una sta in spania. si chiar daca nu mai vb in fiecare zi, le consider la fel de bune prietene si le iubesc la fel de mult. nu cred ca neaparat conteaza timpul petrecut impreuna,mai mult e ce simti tu in suflet si daca vrei sa le pastrezi acolo cu orice pret sau nu.

dramaqueen spunea...

:(

Anonim spunea...

Si eu la fel cred, ca Andreea. Spatiul si timpul nu stau in calea unei prietenii. Cele mai bune prietene ale mele au ramas acasa, de cand sunt eu in Lisabona ne'am vazut doar cateva zile de revelion, cat au fost in vizita. Si desi n'am apucat sa vorbim prea mult lunile astea, exista totusi o legatura care se intretine de la sine. Un mail din cand in cand sau un sms inseamna poate mai mult decat o cafea zilnica...

Unknown spunea...

exista best friends?:))..
majoritatea sunt "best friends" de ocazie ...:))

Ambasadoarea spunea...

Andreea si Barbie, mda, in mare parte a timpului si eu gandesc fix la fel. Se schimba toate datele problemei cand egoismul devine total, cand nu primesti un ajutor/ceva fara sa ceri, cand te simti desconsiderat, cand ... si cand... But that's me, am prea multe pretentii...

Florin, exista, da' tre' sa-i meriti, ţacă!

Anonim spunea...

nu cred ca ai pretentii prea multe, inteleg ce vrei sa zici. De cand sunt departe, am descoperit care imi sunt adevaratii prieteni, oamenii care chiar se gandesc la mine, macar din cand in cand. Nu e usor sa stii ca esti departe de cei dragi si ca se intampla atatea lucruri in viata lor la care tu nu ai cum sa participi, dar cate un cuvant din cand in cand inseamna enorm de mult...

Ambasadoarea spunea...

Nu, Barbie, eu nu mai vreau cuvinte, eu am nevoie de prezenta fizica concreta, ceea ce nu e si nu va fi posibil...whatever;)
Oricum, mai ai putin si ajungi acasa la ei, nu?:D

Anonim spunea...

da, mai e putin... dar cred ca toti prietenii mei au ganduri de plecare, in viitorul apropiat, de vreun an incoace asa am ajuns, cand plec eu, cand pleaca ei... nu stii niciodata pe unde te duce viata...
eu una nici nu m'am intors acasa si deja visez sa plec iar :))

Ambasadoarea spunea...

Mi se pare normal sa fie asa, dupa ce ai(ati) trait experienta asta;)Sa ai curajul sa pleci, sa incerci, sa visezi, nu e deloc putin lucru.

Anonim spunea...

Chiar necesita curaj. Mama tocmai mi'a sugerat sa raman pe veci in romania ca cica vor sa ne implanteze nu stiu ce cipuri-pasaport, despre care zice la Carte ca ar fi diavolesti :)) Deci da, trebuie sa fii cutezator!

World Wide Alinoi spunea...

Adevar graiti, Excelenta.
Am citit si parerea Andreei, si pe cea a lui Barbie si ma simt cam intre.
Adica e adevarat ca distanta nu conteaza cand e vorba de prietenie, dar, cum ziceai si tu, uneori ai nevoie de o prezenta fizica.
Am nevoie sa o sun si sa-i zic sa iesim undeva, sa stam de vorba, sau sa dansam pana nu mai putem. Ori asta e destul de greu cand suntem la 2.000 km departare.
Dar asta nu inseamna ca nu e my best friend.

Anonim spunea...

Şi râsete, şi un braţ de-mbrăţişări la nevoie şi pahare de vin care să ducă la şi mai multă poftă de îmbrăţişări; astea nu se fac de la distanţă. Dar poate că e un timp al prietenilor şi apoi un timp al unui singur om... şi prietenii rămân prieteni, dar prieteni mai mici.
Ambasadoareo, scrii tare frumos :)

Ambasadoarea spunea...

Petitepomme, fugeam de ideea de "prietenii la distanta", dar nefiind ceva ce a depins de mine, m-am obisnuit cu noul mers al lucrurilor. In rest, poate nu;)
Ti-am frunzarit si eu pomul cu ocazia asta, pardon, blogul si-mi placu:D