În dulcele stil chirilic

Dezleagă-mi tăcerea şi las-o să fugă,
dacă vom fi vreodată culori, eu o să fiu verde
şi tu n-o să fii!

Trăiesc într-o valiză.
În fiecare dimineaţă pipăi cu nasul aerul exterior ei.
În fiecare dimineaţă mă aştept ca aerul exterior ei să fie un pic umed, un pic sărat.

Nu e.

Mai fumez o ţigară până să mă hotărăsc să încetez să spun prostii. Si, în fond, de ce să mint, mie îmi place să spun prostii. De exemplu, alaltaseară am visat un film de groază. Unul cu un fir epic extrem de bine pus la punct, cu un criminal în serie care căsăpea ce apuca, nu mai ştiu de ce. Ar fi trebuit să reţin, pentru că, vezi, eu eram un fel de povestitor şi-l însoţeam pe nemernicul ăsta peste tot, vedeam ce face dar nu puteam interveni, eram aşa, ca un gând, ca o părere. Nu ştiu, totuşi cu ce am greşit pentru că, la un moment dat, am devenit şi eu o ţintă. Criminalul a dat să o împuşte şi pe sor-mea, da' ea s-a ferit ca un ninja şi doar s-a prefăcut că-i moartă. Eu ştiam pentru că-i pipăiam pulsul. Era urât, cu un soi de chică blondă şi nişte ochi bulbucaţi albaştri. Am ieşit afară, ceea ce înseamnă că înainte eram înăuntru, văd, unde bunică-mea animase tot satul, oraşul, ce era ăla, ca într-o răscoală. Şi l-au tăbărât cu bâte şi lopeţi pe criminal. Şi bunică-mea îi încuraja cu lozinci dintre cele mai elaborate, gen nu vă lăsaţi intimidaţi, el e unul singur, noi împreună suntem o forţă, trebuie să restabilim ordinea, atacaţi! Şi dacă asta nu vi se pare amuzant, e pentru că nu o cunoaşteţi pe bunică-mea. Oricum, a dracu' vis, că m-am trezit ca să termin cu el şi am deschis ochii, cu frică, ca o proastă. Şi m-am gândit eu că se duce visul, că aşa e normal şi aşa trebuia, toată lumea ştie că dacă te trezeşti, visul se destramă. Şi, ciuciu! Visul a luat-o de unde a rămas, avea el un scenariu întreg de dus pân' la capăt şi nu s-a lăsat. Bine că în final murea criminalul, nu eu.