Un ghem, două ghemuri

Mintea mea e o clocitoare din aia electrică din care, evident, nu ies pui gălbui, ci idei. Nu zic acum că toate sunt bune şi, chiar, câteodată, nici nu contează dacă şi cât sunt. Nici nu zic că le pun în secunda doi pe toate în practică. De fapt, frumuseţea lor constă în faptul că rămân idei şi mi-ar plăcea să-mi controlez entuziasmul şi să nu le mai împart cu dărnicie în stânga şi-n dreapta. Dar atunci, neştiindu-le decât eu, unde mai e farmecul? Important e să se învârtă rotiţele, să nu le laşi să ruginească.
Mă uimesc oamenii şi diferenţele care se cască între mine şi ei. Cunosc oameni care se simt singuri cu ei înşişi, care se înspăimântă de propria oglindire, care nu se pot bucura sincer şi spontan pentru alte persoane cărora li se întâmplă ceva bun şi frumos, care te sug de energie şi optimism, care fac greşeli după greşeli şi nu înţeleg cum de le merge aşa rău, care vor să se sinucidă doar pentru a fi în centrul atenţiei încă o dată, care nu-şi dau seama că sunt limitaţi şi se miră când cineva le atrage atenţia asupra obtuzităţii lor, care au bani dar preferă să tremure de frig în casă doar ca să facă economie. Vreau să le spun că m-am săturat de ei! M-am săturat să mă mai mir, m-am săturat să mai explic, m-am săturat să mai dau sfaturi, să consolez şi să mă mir iar şi iar! Ştiţi ce e ciudat? Mie mi-e bine!