Ambasadoarea, cea mai iubită dintre mizerabili (2)

Nu sclipesc de frumuseţe şi nici nu-mi ies bucăţi de inteligenţă pe gură de câte ori o deschid, dar nu exagerez cu nimic când spun că sunt specială! Că fiecare în parte e aşa, nu mulţi o ştiu. Nu mulţi o cred. Nu mulţi cultivă în ei copaci bondoci pe care urcă sus, sus, sus. Nu mulţi au scări în suflet, de care alţii se agaţă să nu cadă. Eu, în schimb, m-am antrenat să fiu specială. Acum, orice aş face, rămân aşa:D

Din categoria băieţilor care mi-au cerut prietenia (ce expresie de rahat!) de-a lungul vieţii mele tumultoase, tre' să pomenesc de un Daniel, care în clasa a şasea (şi ţineţi cont că fetele din clasa a şasea de pe vremea mea erau complet diferite de fetele de clasa a şasea din ziua de azi) mi-a trimis un bilet pe care scrie (da, îl am şi acum) Aş vrea să-ţi spun că îmi place mult de tine, da' nu-ţi spun, că tu eşti prea bulangioaică. Scârbă de mică, aşadar:D

Nu ştiu ce era cu mine, ce naţii de feromoni mutanţi secretam, da' se făcea că atrăgeam toţi analfabeţii din oraş şi mă trezeam cu scrisorele/bileţele de la toţi terminaţii, ceea ce nu era rău de tot, pentru că o făceam pe profesoara, le corectam declaraţiile cu pix cu pastă roşie. Sau, dacă eram într-o formă de zile mari, îi făceam de tot râsu' privindu-i în ochi.

Se mai nimerea să primesc flori. Bad idea! Bad-bad! Eu nu suport, nu-mi place să primesc flori de când mă ştiu! Mai ales pe stradă fiind. Aşa că ori mă jucam cu ele până le rupeam ori mă făceam că le scap ori îi băteam cu ele în cap sau le aruncam direct. Pentru că le ziceam dinainte, da' probabil că ei considerau că aplic un soi de psihologie inversă şi că, de fapt, îmi doream cu ardoare să primesc flori!

Am mai spus pe ici, pe colo, cum aveam eu o aptitudine specială de a mă împrieteni cu oameni de toate vârstele şi categoriile sociale. Aşa că, în căutare de sponsori pentru un Bal al Mărţişorului, m-am împrietenit cu redactorul-şef de la un ziar (nu spui care;), cu răspândire naţională, care, în momentul în care mi-a spus că vrea să ne întâlnim la un suc singuri, m-am înfiinţat în barul respectiv cu două dintre prietenele mele şi cu un amic:D Cre' că i-a plăcut la nebunie, da' a tăcut chitic:)) Era un om tâmpit, am râs şi m-am distrat în perioada aia de-am înnebunit.

Aveam o problemă de adaptare şi nu eram în stare, cu toate asigurările lui (oricare ar fi fost el) şi cu toate împingerile de la spate ale prietenelor mele, să mă duc singură la o întâlnire. Eu aveam nevoie, şi dacă mă gândesc bine şi în ziua de azi cam la fel e, de plase de siguranţă. Cu cât mai multe cu atât mai bine.