joi, 12 februarie 2009

Jurnalul unui stomac prost-educat

Prima săptămână a fost cum a fost, dominată pe alocuri de o încredere de-a dreptul prostească. Mă obişnuisem cu ideea. Mi se părea o mare provocare, o joacă distractivă cu mine însămi. Mi-am zis că dacă altele pot, eu de ce nu?! Plus că nu-mi impusesem cine ştie ce limite imposibile, mi se părea chiar că sunt generoasă cu mine şi că, cumva, trişez, aşa de uşor mi se părea. Eram eu şi cu micul meu secret, pe care n-am prea vrut să-l împărtăşesc ca să nu se rupă vraja. Am zis că şocul o să fie şi mai mare şi mai tare când s-o vedea! Şi ce bucurie să mă încânte mai mult decât asta?! Am crezut că prima săptămână e cea mai grea, că dup-aia totul o să vină de la sine lin şi natural şi că o să dispară senzaţia asta nesimţită şi de neam-prost de foame permanentă, că n-o să mă mai simt sfâşâiată în şapte zări şi că voi învăţa să îmi educ stomacul în aşa fel încât să mă lase noaptea să dorm.
Eh, din săptămâna asta, a doua, lucrurile au luat-o razna. De tot. Nu numai că mă lupt cu mine şi cu scârba asta de foame mai ceva ca spartanii, dar ce pooooofte am, ce bine sună toate închipuirile mele culinare, cum le-aş mai combina eu şi le-aş mai aranja şi le-aş mai mânca!... Ce bine mi-ar mai sta cu castroane uriaşe de cartofi prăjiţi, copţi şi ţărăneşti, cu mici, aripioare crocante şi fripturi de porc aburinde, cu vanilla cake din ăla şi prăjituri din alea şi sosuri şi paste de toate naţiile!...
Planul dietetic era simplu: fără haleală după orele 17-18, fără pâine (eventual dacă trebuie şi trebuie, o felie de pâine neagră sau de secară sau cu seminţe) şi fără dulciuri, de care, de altfel, mă pot cel mai uşor lipsi, rar am pofte zaharoase. În rest, orice, dar în cantităţi moderate. Eh, ştiţi voi cam cât de greu se lasă cantităţile astea... moderate? Şi cum rămân până la culcare 6-7-8 ore luuuuuungi ca o zi de post negru, în care trebuie să rezist nu numai ghionturilor din partea unui stomac-porc spart, ci şi poftelor beau-ului, care, nu numai că mănâncă ceva buuuuun la ora la care eu nu pot hali decât apă, dar nici măcar nu are atâta bun-simţ să stea în bucătărie, ci vine, spăşit şi inocent ca o călugăriţă, fix în fundul patului, la nasul meu, sub ochii mei hămesiţi.
O, fuck it! Începutul săptămânii ăsteia a fost din start dezastruos.
Luni, beau a fost trăsnit în moalele capului de o poftă aprigă de biscuiţi cu cremă. Pentru că nu prea înţelege el de ce dracu' mă chinui eu atâta, evident că mi i-a fluturat pe la nas, până am luat şi eu unul; mă foarte mir că am rămas la unul.
Marţi nu mai ştiu ce mâncasem la ultima masă, cert e că pe la 21 behăiam de foame din toate încheieturile, dacă puteam să adorm m-aş fi culcat, da' cum să dormi dacă salivezi de poftă/ de foame, aşa că am comis-o iar şi am mâncat un morcov, bun, dulce şi zemos:)
Miercuri a fost o zi imposibilă. La 3 ore de când mă trezisem halisem deja un măr, un castronel de ciorbă de pui, că na! mânca beau-ul, un ou prăjit cu vreo 3 felii de salam (de care, că tot veni vorba, nu mă pot lipsi neam!) şi vreo 2 bucăţele de telemea de vacă însoţite de salată de roşii cu ceapă verde şi cu vreo jumate felie pâine neagră. Ok, mi-am zis că dacă tot am comis-o ca o animală, măcar cu-atâta să rămân. Îhî, sigurrrr, şi marmota se câca pe ea de râs văzându-mă, pentru că după încă vreo 3 ore, în jur de ora 16, nu-mi mai găseam locul şi liniştea şi-aş fi căzut în depresie precis dacă nu mâncam ceva, aşa că mi-am fiert 2 cartofi, am ras un morcov, am pus şi o bucăţică din faimoasa telemea, 9 măsline şi ... dă-i şi bagă!:) N-am putut să mănânc nici jumate din toate astea, pentru că simţeam că pocnesc. Wou, mă gândeam, this is a first, stomacul meu a început şi el să priceapă nişte chestii, să nu mai fie prostul clasei, spartul, nesătulul. Dacă o ţii tot aşa, în weekend te răsfăţ!, i-am aruncat eu o speranţă din mers şi l-am simţit încordându-se de mândrie:)

5 comentarii:

Liana spunea...

:)) Sa inteleg ca ti-ai gasit rochia de te chinui atat? :))

Cora spunea...

Ufff...eu daca nu mananc seara nu pot sa dorm...sau ma trezesc noaptea...deci nu te jena sa mai bagi si seara, dar mai dietetic...si asculta aici o cunoscatoare : fara dulciuri, fara paine, fara ulei prajit, fara mezeluri....si gata...Chestie de obsinuinta...:)

Ambasadoarea spunea...

Nu, Liana, nici macar nu o mai caut o perioada;) Probabil ca in ultimul moment voi alege ceva si aia va fi:)

Cora, la ce program ai tu, normal ca mananci seara. Ehhh, adica fara cartofi prajiti, aripioare crocante, clatite, branzoaice si alte alea? No way, nu pot:D

lenebarbie spunea...

eu nu pot sa ma opresc din mancat, asa ca te inteleg perfect cand vorbesti de foamea aia nesimtita, cred ca ne curge prin vene!

Ambasadoarea spunea...

Deci nu sunt eu o animala:))