marți, 10 februarie 2009

Incredibila călătorie a unei lacrimi

Era o lacrimă arogantă. Toate celelalte lacrimi o bârfeau şi ea ştia asta. De când se născuse, ştia că este specială, deşi nici ciudată nu ar fi un cuvânt nepotrivit pentru descrierea ei. Lacrimile mai mici şi-ar fi dorit să fie ca ea, pe ascuns, dacă nu ar fi fost mamele-lacrimi care să le interzică avântul. Făcea notă discordantă cu tot Ţinutul Lacrimilor. Ea era cochetă, dureros de sinceră, suplă şi jucăuşă. Niciodată nu ştiai când are de gând să-şi facă apariţia. Abandonată de mică de părinţii ei care şi-au dorit mereu un lacrim puternic şi impunător, a trebuit să se descurce de una singură, să se pregătească pentru lupta cu opinia publică, să îşi vindece sufletul de ranchiună şi să se păstreze curată şi vie. Totul până la ultima călătorie. Toate lacrimile trăiesc până la ultima călătorie. Ea vroia să facă din asta o aventură, o poezie. Ştia că totul o să fie perfect pentru că se antrenase ca nimeni alta. Pentru că Lacrimel, responsabilul cu distribuirea sarcinilor şi traseelor fiecărei lacrimi, dezvoltase o mare pasiune pentru ea, nu i-a fost deloc greu să obţină un traseu special. Era încrezătoare, vibra şi cânta de bucurie imaginându-şi spectacolul pe care o să-l ofere întregului ţinut. Ştia că va rămâne în Istoria lacrimilor, că se va învăţa despre ea la şcoală, că va fi cea mai mare deschizătoare de drumuri. Cum i se umfla sufletul de încântare! Şi ce tremur plăcut îi zguduia trupul, ca şi cum un curent, când cald, când rece i-ar fi răscolit toate visele şi toate amintirile! Ea ştia că va ajunge să fie o principală şi pentru îndrăzneala de a crede asta, era mereu batjocorită de celelalte pentru că, se ştia, doar aleşii pot fi principali, nu se mai pomenise ca o lacrimă să fie principală. În fiecare zi exersa. Avusese iniţial probleme cu saltul, mereu se poticnea sau se împiedica, dar, în timp, execuţia sa a devenit perfectă, fără cusur. Ţi-era mai mare dragul s-o priveşti interpretând rolul vieţii ei.
Când a venit ziua cea mare, ziua ei, tot ţinutul forfotea de nerăbdare, de curiozitate şi dintr-un soi de invidie-răutate toţi sperau să o vadă eşuând, mai ales mai-marii ţinutului care nu doreau să se creeze, prin curajul ei, un precedent. Emoţionată şi sublimă prin ţinuta ei demnă, mândră ca o ducesă la cel mai fastuos bal din toate timpurile, cu un zâmbet ştrengar şi cumva de o superioritate neîntâlnită, privea în jurul ei, deasupra tuturor, încercând să înrămeze momentul ăsta, care era doar al ei, pentru eternitate.
Cu sufletul plin şi cald, se desprinse de celelalte, fix în momentul în care s-a dat startul, executând un salt impecabil, dumnezeiesc, parcă plutea, parcă dansa, descriind în aer un zbor incredibil, de o graţie nemaiîntâlnită. Cu asta, incredibila ei călătorie se sfârşi, lăsând în urmă un întreg ţinut de lacrimi mut de uimire, îngenungheat şi supus. Reuşise să-şi depăşească condiţia şi să devină o principală. Nu, prima principală. De atunci, datorită ei, nimic n-a mai fost la fel şi fiecare călătorie, a fiecărei lacrimi, era specială ca şi naşterea lor!

5 comentarii:

de-la-A-la-Z spunea...

A-ha…pe principiul: faţa e o scenă, lacrimile-actori,scenariştii – noi.
Frumos: cred ca o să scriu şi eu, dar din alt unghi de vedere a lacrimii şi din alt unghi al lacrimii la vedere.

Ambasadoarea spunea...

Sau pe principiul "hai sa spunem prostii sa vedem unde ajungem":) Eu una m-am amuzat scriind. Sa scrii, ca le scrii bine tu;;)

Bya. spunea...

superb.
ai idei frumoase.
si stii sa dai o nota umoristica ascunsa, care te face sa zambesti fara sa vrei, dar care nu strica frumusetea textului sufletist.
am aberat?

Ambasadoarea spunea...

Bya, ma bucur ca iti place si da, ma atrage umorul sub toate formele lui, de asta se gaseste aproape in orice scriu. Daca asta e aberatie... sa mai vii, ca-mi place:D

LZ spunea...

Esti colorata ca o zi de mai, cu sufletul curat ca o lacrima!