Am urât persoanele care mi-au zis că viața mea nu va mai fi ca înainte, deal with that! Cu sau fără detalii, fraza asta îmi suna a blestem, a nenorocirea nenorocirilor. Viața mea nu va mai fi ca înainte? Adică corpul meu nu va mai fi ca înainte, eu nu voi mai fi ca inainte, relația noastră nu va mai fi ca înainte, nimic nu va mai fi ca înainte? Da. Toate astea și oricât în plus.
O caracteristică personală, care abia acum îmi e clară de tot și pe care o recunosc și mi-o asum e că am o teamă instinctivă de ... definitiv. Schimbările definitive, deciziile definitive, pierderile definitive, tot ce se dovedește a fi definitiv în viața unui om, toate astea mă sperie ca nimic altceva. Ce urmează să înțeleg de acum încolo e că multe (dacă nu chiar toate) dintre schimbările definitive din viața mea, venite nu în urma deciziilor mele (pe care nu am fost în stare să le iau), s-au dovedit a fi nu doar bune, ci esențiale pentru mine.
Ce nu știu femeile (sau nu cred că li se poate întâmpla și lor) e că sarcina te poate anula ca femeie. Știu femei care s-au lăsat anulate, pierdute și care nici măcar nu au sentimentul că au fost și altfel înainte de a avea un copil. Știu și persoane care consideră că te-ai urcat pe cele mai înalte culmi ale egoismului dacă ai îndrăzneala și necuviința de a-ți păsa de cum arăți și dacă manifești vreun interes pentru cum arată corpul tău, de parcă asta ar fi cumva în defavoarea bebeloiului, de parcă iubindu-te și pe tine, l-ai iubi pe el mai puțin. Nu găsesc nimic mai aberant decât dăruirea asta stupidă a femeilor, renunțarea de bună-voie la ele, complacerea, atitudinea de martire, de mame-eroine care au renunțat la tot pentru a da naștere unui copil.
Din păcate, o realitate care se cere acceptată (chiar înainte de sarcină și chiar de femeile care fac orice ca să nu înregistreze prea multe efecte ale sarcinii) e că într-adevăr nu mai ești niciodată la fel. Psihic și fizic ești modificată definitiv. Nu spun asta cu titlu de tragedie, dar neacceptarea la timp a acestor transformări îți poate aduce o depresie pe care nu o meriți și de care nu ai nevoie. Că e vorba de vergeturi, pete, kilograme în plus și multe alte accesorii ale sarcinii sau ale nașterii, trebuie să fii pregătită să le cunoști intim. Îmi pare rău că nu se pune accent pe asta, că nici un doctor n-o să tresară la auzul acestor probleme, că poate nici alte mame n-or să te înțeleagă și că toți, în cor, vor gândi despre tine uite-o și pe-asta, de ce-o mai fi făcut copilul dacă nu-i pasă decât de ea?!
Eu n-o să mă las intimidată și nici în vreun fel atinsă de concepțiile astea. Nici nu consider că mă iubesc pe mine mai mult dacă nu-mi doresc (și fac ceva în sensul ăsta) să ajung să arăt ca un rest de femeie, cu pielea crăpată prin toate colțurile și cu atâtea kilograme în plus de ar face și un sumo-ist invidios. Sigur că-ți iubești mai mult copilul și că ai renunța, dac-ar fi cazul, la absolut orice pentru sănătatea lui, dar respectul față de tine e altceva, respectul ăsta dovedește în final că-l respecți și pe el ca om și pe cel care-ți este soț, dar, mai ales, pe tine, ca femeie, pentru că întâi ai fost femeie, abia apoi mamă, îți ești datoare să te păstrezi.
Și-așa unele lupte sunt identice cu luptele cu morile de vânt, măcar ce stă în puterea noastră să păstrăm, să facem întocmai!
O caracteristică personală, care abia acum îmi e clară de tot și pe care o recunosc și mi-o asum e că am o teamă instinctivă de ... definitiv. Schimbările definitive, deciziile definitive, pierderile definitive, tot ce se dovedește a fi definitiv în viața unui om, toate astea mă sperie ca nimic altceva. Ce urmează să înțeleg de acum încolo e că multe (dacă nu chiar toate) dintre schimbările definitive din viața mea, venite nu în urma deciziilor mele (pe care nu am fost în stare să le iau), s-au dovedit a fi nu doar bune, ci esențiale pentru mine.
Ce nu știu femeile (sau nu cred că li se poate întâmpla și lor) e că sarcina te poate anula ca femeie. Știu femei care s-au lăsat anulate, pierdute și care nici măcar nu au sentimentul că au fost și altfel înainte de a avea un copil. Știu și persoane care consideră că te-ai urcat pe cele mai înalte culmi ale egoismului dacă ai îndrăzneala și necuviința de a-ți păsa de cum arăți și dacă manifești vreun interes pentru cum arată corpul tău, de parcă asta ar fi cumva în defavoarea bebeloiului, de parcă iubindu-te și pe tine, l-ai iubi pe el mai puțin. Nu găsesc nimic mai aberant decât dăruirea asta stupidă a femeilor, renunțarea de bună-voie la ele, complacerea, atitudinea de martire, de mame-eroine care au renunțat la tot pentru a da naștere unui copil.
Din păcate, o realitate care se cere acceptată (chiar înainte de sarcină și chiar de femeile care fac orice ca să nu înregistreze prea multe efecte ale sarcinii) e că într-adevăr nu mai ești niciodată la fel. Psihic și fizic ești modificată definitiv. Nu spun asta cu titlu de tragedie, dar neacceptarea la timp a acestor transformări îți poate aduce o depresie pe care nu o meriți și de care nu ai nevoie. Că e vorba de vergeturi, pete, kilograme în plus și multe alte accesorii ale sarcinii sau ale nașterii, trebuie să fii pregătită să le cunoști intim. Îmi pare rău că nu se pune accent pe asta, că nici un doctor n-o să tresară la auzul acestor probleme, că poate nici alte mame n-or să te înțeleagă și că toți, în cor, vor gândi despre tine uite-o și pe-asta, de ce-o mai fi făcut copilul dacă nu-i pasă decât de ea?!
Eu n-o să mă las intimidată și nici în vreun fel atinsă de concepțiile astea. Nici nu consider că mă iubesc pe mine mai mult dacă nu-mi doresc (și fac ceva în sensul ăsta) să ajung să arăt ca un rest de femeie, cu pielea crăpată prin toate colțurile și cu atâtea kilograme în plus de ar face și un sumo-ist invidios. Sigur că-ți iubești mai mult copilul și că ai renunța, dac-ar fi cazul, la absolut orice pentru sănătatea lui, dar respectul față de tine e altceva, respectul ăsta dovedește în final că-l respecți și pe el ca om și pe cel care-ți este soț, dar, mai ales, pe tine, ca femeie, pentru că întâi ai fost femeie, abia apoi mamă, îți ești datoare să te păstrezi.
Și-așa unele lupte sunt identice cu luptele cu morile de vânt, măcar ce stă în puterea noastră să păstrăm, să facem întocmai!
Postări
4 comentarii:
Dintotdeauna am dispretuit femeile care inceteaza sa se ingrijeasca din momentul in care se marita sau raman insarcinate/devin mame. Nu inteleg de unde resemnarea. Eu cred ca misterul feminin nu se pierde si nu ti-l ia nimeni [fie el si un bebe], doar se arunca de bunavoie. Ma bucur ca nu faci parte din femeile de genul asta, pentru ca ... uimitor... fete de varsta noastra gandesc in continuare asa. :)
Indraznesc sa-ti trimit o leapsa, pentru cand ai chef si timp [http://anamariasebi.blogspot.com/2010/06/ce-ma-face-sa-ma-scarpin-in-cap.html]. Sa-mi fie cu iertare indrazneala!
Pai, ce sa mai zic, eu n-am fost niciodata extrem de preocupata de domeniul asta, de fapt, nu sunt in nici una dintre extreme, dar unele renuntari sunt, pur si simplu, prea mari si prea stupide... pacat ca nu depinde chiar totul de noi...
Da, fac leapsa, cum sa nu?!:) Merci!
Pai, de aia am si zis "ingrijire", pentru ca este un fel de minim. Adica, se intelege ca nu mai sunt necesare unghiile false, extensiile de par sau mai stiu eu ce, dar ... exista o limita pana la care ne putem pastra misterul feminin, simplu.
Trimiteți un comentariu