Hai să-ţi scriu eu ce nu ţi-a scris nimeni niciodată

- Singurătatea nu e un handicap!,

tună o voce gravă de deasupra tuturor.

- Dar pentru că tot timpul ne dorim fix bucăţica aia pe care n-o avem, deşi în rest nu ne lipseşte nimic, eu am fost trimisă aici, din Înalta galaxie a fluturilor, să vă dau un şut în cur şi să vă şterg balele de la gură, de pofticioşi nesătui ce sunteţi!

(continuă un glas care-aş fi putut să jur că e al meu)

- Da, adevărul e că am o carieră, sunt apreciată, mi se vorbeşte cu dumneavoastră, dar seara când ajung acasă şi n-are cine să mă fută, parcă nu mai am nimic şi totul începe să se surpe în jurul meu.

(vorbeşte singură o voce cu picioare nervoase)

- Da, dar şi să ai pe cap unu' care te-a luat drept aparat cu o singură funcţie şi aia reproductivă, nu-i chiar flatant; nu-i bai, copiii sunt viaţa mea, dar pentru că am doar una, aş mai face şi altceva cu ea.

(adaugă de undeva de jos o voce slabă)

- Da, eu am bani care-mi permit să nu muncesc niciodată, să nu mă căsătoresc niciodată ca să am şi eu casa mea, mă duc când vreau la shopping şi niciodată nu mă interesează câţi bani mai am în portofel, pentru că sigur mai am şi dacă în el nu, sigur am pe card, şi dacă i-am futut şi pe-ăştia, are taică-miu, nu arăt ca dracu', nu sunt chiar proasta proastelor, cu toate astea, sunt singură, frustrată, handicapată socialmente.

(se alintă o voce blondă din ultimul rând)

- Da, ce să zic, eu sunt măritată din dragoste, dragoste care nu ştiu dacă a dispărut când am început să tragem apa la acelaşi veceu sau când ne-am apucat să ne spălăm chiloţii împreună, nu-mi doresc copiii pe care el îi visează noaptea, şi sunt zile când îmi vine să fug pe geam convinsă fiind că undeva mă aşteaptă caldă o altă viaţă, adevărata mea viaţă.

(adaugă un pic la mişto vocea spartă din ultimul rând)

- Da, hai nu vă mai câcaţi pe voi, în primul rând aveţi încă posibilitatea să le aveţi pe toate sau să încercaţi să le adunaţi pe toate, pentru că sunteţi sănătoase şi asta e condiţia primordială iar în absenţa ei, nici visele nu se mai pot visa, darămite înfăptui.

(zice cu superioritate o voce care nu mai are nimic de pierdut. sau de dorit)

- Mă, eu le am pe toate, dar nemulţumirea mea e că nu mai am ce să-mi doresc, aşa că aş vrea să nu mai am nimic.

(conchide vocea care a bifat am pe tot chestionarul vieţii)

_________________

E normal să ne dorim ce nu avem, dar sunteţi conştienţi că multe din dorinţele noastre se nasc din comparaţia cu ceilalţi? Sunteţi conştienţi de faptul că dacă v-aţi trezi printr-o minune în viaţa invidiată şi dorită a altcuiva, aţi fi în continuare nemulţumiţi? Sunteţi conştienţi că pentru puţinul pe care consideraţi că-l aveţi, pentru nimicul ăsta, cineva tot vă invidiază? Sunteţi conştienţi că cineva tot şi-ar da toţi banii din conturi ca să aibă umerii pe care adormiţi voi seara? Sunteţi conştienţi că cineva îşi doreşte singurătatea pe care o huliţi voi ca pe o eliberare?

Singurătatea nu e un handicap. Nu-ţi ştirbeşte din frumuseţe, nici nu-ţi fură din neuroni. Absenţa unei relaţii îţi dă o libertate de care trebuie să profiţi, să te cultivi, să fii tu cu tine, aici sau acolo, necondiţionat. Momentele astea de singurătate chiar pot fi nişte momente deosebit de frumoase. A nu se înţelege că relaţiile încorsetează, împiedică, condiţionează. Sau nu toate. Sau n-ar trebui. Dar poţi să te plimbi şi fără să te ţină cineva de mână. Că doar eşti mare, ce dracu'! Repetă după mine: I'm a big, big girl in a big, big world. Aşa. Acum râzi şi mulţumeşte-mi că exist!

Şi uitam ce e mai important. Trebuie să ne obişnuim cu singurătatea. În fond, doar de asta putem fi siguri că ne aparţine, că e a noastră, că nu dispare. În moarte ca şi în viaţă ne ducem singuri. Amin!