Mă enevează ideea de diplomație în tot și în toate. Mi se pare dăunătoare.
Ideea de a păstra niște aparențe, de-a evita să ajungi în gura lumii, de-a fi un șters și un slugarnic și-un molâu în societate care acasă se transformă în dracu' și-și lovește soția, îmi face silă!
Mă enervează cumplit oamenii care se chinuie să păstreze niște aparențe nenorocite de dragul de a trece perechea perfectă a județului când nu au învățat bine nici să comunice, darămite să se mai și iubească.
Cu mine e simplu. Eu când vreau să înjur, înjur! Eu când vreau să țip, țip!
De aproape 6 ani de când sunt cu my dear beau ocaziile să mă manifest ca o mahalagioaică dezaxată au fost nenumărate. Dar zău dacă mi-a părut rău vreodată pentru ieșirile mele. Poate oamenii se uitau urât, poate credeau că aștia suntem noi, că asta ne caracterizează, poate le stricam cheful și credeau că n-avem nici un viitor împreună, poate se simțeau lezați sau poate-i făceam să râdă. Mă durea și mă doare în c_r. Nu-mi pasă de ei, de cei din jurul meu. Dacă suntem între prieteni, cu-atât mai mult nu, pentru că ei știu cine și cum suntem noi. Eu mă aprind într-o secundă ca să mă sting în următoarea. Și pot să urlu, să bușesc, să mănânc o grămadă de borș, pentru ca apoi să fiu toată un zâmbet și-o miere. Noi râdem după fiecare episod de genul ăsta. Noi nu ne certăm, alea nu sunt certuri. Și chiar de-ar fi, să fie! Să ne certăm, să ne spunem prostii unul altuia, pentru ca apoi să ne dăm seama că suntem niște idioți! De ce să adunăm rahaturi peste rahaturi, frustrări, decepții? De ce să aștept să ajung acasă ca să-ți spun că ești un bou că ai uitat și nu m-ai pupat la ora 22 și 22 de minute pe gât, ureche și tâmple, așa cum ne-a fost înțelegerea? De ce să mă prefac că mă topesc după nu-știu-ce cadou dacă mi-e silă și să mă uit la el? Aaa, pentru că sunt și alți oameni în jur și ar putea să creadă nu-știu ce? Dar cui îi pasă de ei? De ce să mă cenzurez, de ce să-mi blochez niște porniri absolut naturale și total spontane? De ce să lăsăm ca prafuri din alte relații să se aștearnă peste relația noastră? Măcar suntem sinceri. Nu cum ar vrea alții să fim. Nu cum am visa noi să fim, mințindu-ne zile și ani în șir. Noi așa suntem. Așa ne-am prezentat lumii. Ea așa să ne știe.
De aproape 6 ani de când sunt cu my dear beau ocaziile să mă manifest ca o mahalagioaică dezaxată au fost nenumărate. Dar zău dacă mi-a părut rău vreodată pentru ieșirile mele. Poate oamenii se uitau urât, poate credeau că aștia suntem noi, că asta ne caracterizează, poate le stricam cheful și credeau că n-avem nici un viitor împreună, poate se simțeau lezați sau poate-i făceam să râdă. Mă durea și mă doare în c_r. Nu-mi pasă de ei, de cei din jurul meu. Dacă suntem între prieteni, cu-atât mai mult nu, pentru că ei știu cine și cum suntem noi. Eu mă aprind într-o secundă ca să mă sting în următoarea. Și pot să urlu, să bușesc, să mănânc o grămadă de borș, pentru ca apoi să fiu toată un zâmbet și-o miere. Noi râdem după fiecare episod de genul ăsta. Noi nu ne certăm, alea nu sunt certuri. Și chiar de-ar fi, să fie! Să ne certăm, să ne spunem prostii unul altuia, pentru ca apoi să ne dăm seama că suntem niște idioți! De ce să adunăm rahaturi peste rahaturi, frustrări, decepții? De ce să aștept să ajung acasă ca să-ți spun că ești un bou că ai uitat și nu m-ai pupat la ora 22 și 22 de minute pe gât, ureche și tâmple, așa cum ne-a fost înțelegerea? De ce să mă prefac că mă topesc după nu-știu-ce cadou dacă mi-e silă și să mă uit la el? Aaa, pentru că sunt și alți oameni în jur și ar putea să creadă nu-știu ce? Dar cui îi pasă de ei? De ce să mă cenzurez, de ce să-mi blochez niște porniri absolut naturale și total spontane? De ce să lăsăm ca prafuri din alte relații să se aștearnă peste relația noastră? Măcar suntem sinceri. Nu cum ar vrea alții să fim. Nu cum am visa noi să fim, mințindu-ne zile și ani în șir. Noi așa suntem. Așa ne-am prezentat lumii. Ea așa să ne știe.
Nu cred în diplomație. Diplomația înseamnă prefăcătorie, înseamnă că înăuntru e putred ceva ce strălucește în exterior. În dragoste și în prietenie nu are ce căuta diplomația. Toate aparențele astea ținute la rang de realități mă scârbesc.
Postări
6 comentarii:
Dadadada, urasc diplomatia, urasc acest "sa dau bine", care nu serveste nimanui de fapt, because no one gives a fuck about anything else but himself, asa ca atunci cind te lupti sa dai bine, nici macar n-ai pulbic pt asta, pt ca cine te vede va uita in secunda urmatiare cit de gratios ai primit un cadou sau ce frumos ai vorbit etc etc.
Ah, ce bine-ar fi daca toti am fi exact cum sintem...
Da, Ionouka, bine-ai zis-o pe-asta cu publicul. Si-i chiar pacat ca oamenii nu se prind ca aparentele astea, atat de riguros pastrate, tot pe ei ii "strica".
I'll drink to that :)
:) parca mi-ai transcris gandurile. Multe nereusite din viata mea au fost cauzate de mentalitatea asta in care m-au crescut si educat ai mei, oameni de la tara pt care gura lumii e cea mai importanta. Offf, cat de gaunos e modul asta de a trai. Asta e unul din lucrurile pe care vreau sa le fac altfel pt copilul meu! Simt ca il pot invata atatea, iar rusinea nu va fi pe lista noastra!!
Cine te place, te place pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce vrei sa pari a fi. Si daca nu le convine celor din jur, eh, asta e...Si eu bufnesc si rabufnesc si uneori le cam trantesc fara sa ma gandesc la consecinte.
N-aveam inca preaminunata floare cand am scris textul asta, dar da, cred ca e la adapost de a-i transmite asta:p
Sigur ca sunt situatii in care e de preferat sa nu urli si sa nu te dai cu curu' de pamant, dar, hell, daca esti asa bengos si te tine, go for it :))
Trimiteți un comentariu