Gânduri din săptămâna cu nr. 6

De la prima bănuială că aș putea fi însărcinată, în caruselul din mintea mea sute de gânduri au început să se învârtă și să se strâmbe zgomotos la mine. Unele mă făceau și pe mine să zâmbesc, altele mă făceau să-mi doresc să adorm și să mă trezesc peste niște luni și-o zi (să fie ca-n visul de aseară când țineam deja în brațe un bebeloi, și când oamenii mă întrebau cum am născut, ziceam nu știu, am leșinat cred, pentru că nu-mi amintesc nimic), când toate nenorocirile pe care le văd acum alunecând spre mine, se vor fi terminat, iar eu voi fi din nou cea fără de griji... de fapt, fără de grijile astea, că altele n-or să înceteze niciodată să apară.

Sunt în continuare ruptă în două. O parte din mine ar fi rămas doar cu titlul de soție încă vreo 10 ani. Cealaltă, însă, aleargă deja după copii prin parc. Una e cu gândul la vacanțe, la o ecuație în 2, nu în 2+1, parcă nu s-a bucurat de toate partea asta din mine, parcă e prea tânără pentru a avea copii și parcă e prea bine în doi, noi doi, de ce să schimbăm asta?! Alta e deja c-o mogâldeață-n brațe, și-o imaginează deja frumoasă cum n-a mai fost nici un copil pe lumea asta.

Nu cred că femeile sunt vreodată pregătite pentru ceea ce înseamnă sarcină și naștere. Poate tocmai de asta sunt astea 9 luni, să te obișnuiesti cu ideea, să cauți răspunsuri, să te obișnuiești cu ideea și să te obișnuiești cu ideea. Dacă ar fi trebuit să mă iau după chemarea pe care zic unele femei că au simțit-o, de a fi mame, n-aș fi ajuns niciodată aici și n-aș avea niciodată copii. Bine că totuși am un gram de minte.

Mă gândeam într-o zi și fix așa e, orice-ar spune oricine, cel mai înalt nivel de egoism-dragoste de sine-orgoliu este atins în momentul în care te hotărăști să faci un copil. Nu-l faci pentru el, să fie, să existe. Nu. Îl faci pentru tine, pentru prelungirea vieții tale, pentru că ești curios dacă ce se naște din pisică, șoareci mănâncă, îți faci planuri și calcule, mai bine-l fac până-n 30, ca să fiu o mamă tânără, după 35 oricum cică-i cu probleme, vai, eu o să am 40 când el o să aibă 10 și maică-mea avea 38 când eu aveam 18, ce urât sună! Dacă ne-am putea debarasa de ideile astea și-am face copii pentru ei, pentru a trăi cumva independent de noi, fără să mai raportam, și-așa dureros, totul la noi... ce bine-ar mai fi! Mie mi-ar fi mai bine.