Gânduri din săptămâna cu nr. 7

Primele săptămâni de sarcină, așa cum mi s-au dezvăluit cu dărnicie mie, sunt capricioase, sclifosite, obosite, cu episoade metabolice care mă fac să-mi smulg părul din cap. 

4 săptămâni au trecut aiurea, neștiind că sunt însărcinată, n-am sesizat mare lucru, poate doar aglomerarea aia ciudată din stomac, cu crampe și junghiuri și ce-or mai fi fost alea. 

Eh, din a cincea, când aveam deja confirmarea medicală, lucrurile au luat o întorsătură nu prea simpatică. Senzații amestecate ca astea n-am mai pomenit în viața mea, thank God to that, totuși! Dacă cumva reușesc să dorm dimineața mai mult fără să o fac pe traseista pe tronsonul pat-baie-pat, cum am deschis ochii mi-e foame! Surpriza nu e asta, că așa-s eu plămădită, dar să-ți fie atât de foame și la fel de greață... not nice! Idioată din naștere, am crezut că doar ziua aia e așa. Iată-mă după o săptămână într-o stare care mă face să o jelesc pe cea dinainte. Mi-e greață când respir, când mănânc, când beau apă (n-o mai suport pe cea plată), mi-e poftă și mi-e greață în același timp, foame și greață, somn și greață.
Se pare că am fost luată în serios sau că mi-am dorit atât de mult asta, încât s-a și întâmplat, am intrat în a doua săptămână de când nu mai fumez și nu mai suport nici să mă gândesc la țigară, cu greu am scris cuvântul acum. Și când mă gândesc că i-am râs doctoriței în nas când i-am zis că nuuuuu, eu n-am grețuri, io-s mai cu moț, cum naiba?!...

Suntem în săptămâna a șaptea. Nu mă face să mă simt minunat și nici nu-mi vine să mă bucur de ea. De fapt,  nu mă bucură nimic în perioada asta. Cu greu fac altceva decât să zac în pat și să aștept să treacă scârboasa asta de greață. Am milioane de întrebări, temeri și gânduri. Dacă mă trezesc peste noapte cu greu mai adorm, pentru că, nu-i așa?, greața se trezește și ea. Mă simt umflată în burtă și toate crampele, junghiurile, împunsăturile și ce mai simt eu, mă disperă, pentru că nu știu ce sunt, nu știu dacă sunt normale sau nu! De fapt, eu nu mai exist. De 2 săptămâni cineva, nu știu cine, malefic cu siguranță, a preluat controlul; deși încurcă butoane și comenzi  și mă dă peste cap și peste toate, eu nu mă pot opune.

Să vă povestesc un vis (mai mult pentru că nu vreau eu să-l uit).
Eram în clasa noastră din liceul nostru la marea reuniune. Grupați câte doi în bănci ne vedeam de poveștile noastre așteptând să se întoarcă diriga, cred că era o pauză, nu știu dacă chiar cea mare. La un moment dat se deschide ușa laaaaarg și cu emfază și-n fața ochilor noștri încremeniți își face apariția Dani, dragul nostru coleg care n-are cum să vină la reuniune sau în altă parte. Totul era incredibil de real, de șocant și de dureros, iar el complet schimbat, fix invers de cum fusese în scurta lui viață, adică tupeist, rău, ca un golan pus pe miștouri, parcă ne și certa că bine, mă, că vă întâlniți și mie nu-mi spune nimeni nimic, halal prieteni! Eu m-am speriat atât de tare când l-am văzut intrând în clasă că m-am ridicat din bancă și m-am dus spre fundul sălii, unde în ultima bancă stăteau 2 colegi pe care-i întreb Și voi îl vedeți? Răspunsul lor afirmativ m-a lăsat cumva perplexă, poate într-un fel speram să fie doar imaginația mea, pentru că știam că nu e posibil, nu se poate să se întâmple toate astea. Dani continua să se plimbe prin clasă și să facă mișto de ceilalți. La un moment dat, se apropie de mine, se uită cu o greață și cu o superioritate care m-au clătinat și m-au dărâmat în mine însămi, totul a durat câteva secunde; în dreptul meu, așa, fugitiv, se oprește și-mi spune A, și apropos, vezi că ai fată!
Trezirea după acest vis, a cărui intensitate voi n-aveți cum s-o simțiți, a fost bruscă. Am deschis cu frică ochii și-abia după ce am mai parcurs o dată visul, mi-am dat seama că în el este și un mesaj. Păcat că așa mi-a fost transmis. Oricum, în ziua când voi afla sexul copilului, la Dani și la visul ăsta o să mă gândesc, o să zâmbesc și-o să dau cuiva de pomană o pizza cu ton, pe care să o mănânce cu mâna și cu poftă.