First september

... sau cum mi-am petrecut eu sfârşitul copilăriei...

Acum aproape 13 ani, cu timiditatea din dotare şi cu emoţii cât pentru o viaţă, îmi târâiam bocancii prin frunze. Frunze multe, colorate, uscate. Pocneau sub greutatea celor 48 de kg şi roua din dimineaţa aia le făcea să mi se lipească inclusiv de blugi. Îmi plăcea! Toamna mereu mă simt specială. Ca şi cum, împreună, ne împărtăşim secrete pe care n-o să le ştie nimeni niciodată. Mă rodea pe interior o curiozitate gen aia care-a omorât pisica şi îmi pocneam degetele de nerăbdare şi de teamă. Teama că nu mă voi integra, teama, nu că voi fi înţeleasă greşit, ci că nu voi fi înţeleasă. Înainte să îmi dau seama că am părăsit poteca de frunze mă trezesc în faţa unei porţi. O poartă mare, verde în spatele căreia se ascundea o clădire. Ajunsesem în faţa liceului. Niciodată nu am putut să-mi amintesc cine au fost primii oameni pe care i-am văzut atunci. Şi tare mi-am mai dorit asta... Nu mai ţin minte nici dacă eram însoţită. Mai mult ca sigur era şi lângă mine cineva, dar oricum mă simţeam singură pe lume, ca un fel de Columb plecat să descopere şi să cucerească. Aveam atâtea curiozităţi, atâta chef de cunoscut oameni noi...
După ce am intrat în clasă şi m-am aşezat în bancă, am început timid, pe sub pleoape, să mă uit în jur, să-i privesc pe ceilalţi, să încerc într-o clipă să le surprind esenţa, să încerc să le ghicesc şi lor emoţiile, să pot să-i cataloghez şi să-mi spun ăsta nu, n-o să fim în veci prieteni, asta pare cam ciudată, ăsta parcă e frumos, ăsta cred că mi-a zâmbit, oare m-am mânjit cu pasta de la pix pe nas?!, asta cre' că-i proastă, are păr de proastă, aoleu, oare cum mă văd pe mine toţi ochii ăştia?!
Mereu când îmi dă târcoale timiditatea şi mă simt stânjenită, stingheră, parcă altcineva preia controlul creierului meu, cineva care simte nevoia să facă orice numa' să nu se vadă că, de fapt, eu mă piş pe mine de frica să nu mă fac de rahat, să nu spun vreo tâmpenie, să nu par nu-ştiu-cum... şi atunci, de fiecare dată, fac o gafă. În ziua aia am scos o gogonată, una dintre supierbele mele glume care, odată rostită, nici măcar mie nu-mi mai venea să râd şi simţeam că zâmbetul meu de hienă îngheţată leşină şi el de ruşine. Am atras toţi ochii înspre mine când am întrebat eu, grozava, la câte absenţe suntem exmatriculaţi. Ca şi cum toată noaptea mă frământasem pe tema asta. Stupid cow! Nu pot să-mi dau seama ce era în capu' meu, nici nu cred că înţelegeam prea bine partea asta cu exmatricularea, ştiind din generală că doar derbedeii sunt exmatriculaţi (nebănuind că eram şi eu în curs de devenire; eram la ora aia un derbedeu wannabe:))), dar da!, toţi ştiau că eu sunt aia care a întrebat de absenţe încă din prima zi de liceu. Mda, nu mai puteam de mândrie... dar zâmbetele pe care le-am cules cu ocazia asta de la colegii mei şi felul cum mă priveau... priceless!
Săptămânile treceau ca zilele. Descopeream în clasa aia oameni care aveau să facă din adolescenţa mea cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Oameni de care m-am lipit aproape instant. Oameni care aveau în cap mai multe decât în buzunare şi în suflet mai mult decât în cap. Oameni cu care am petrecut prin restaurante, baruri, cafenele şi localuri. Oameni cu care mă aruncam îmbrăcată în Dunăre. Băieţi care mi-au fost cei mai buni prieteni. Fete care mi-au făcut gaură în buric pe băncile unei clase. Băieţi care m-au iubit. În special un anume băiat pe care în continuare îl consider un om prea înger ca să mai fie printre noi.
Aveam o gaşcă în care toată lumea îşi dorea să fie. Şi făceam preselecţii, dacă vă puteţi imagina. Într-o zi am aflat că o tipă de la o altă clasă îşi dorea să facă parte din ea. Ca să fie admisă am născocit un ritual, ea trebuind să poarte la gât nu-ştiu-cât-timp o salbă de care atârna un tub de pastă de dinţi terminat, usturoi şi tot felul de gunoaie şi resturi. She did it! :D Eram celebri şi tâmpiţi, parcă tot restul lumii gravita în jurul nostru. Nu-mi amintesc cu atâta drag de nimic altceva şi emoţiile alea şi starea aia îs duse pentru totdeauna.