Dacă înainte e bătrâneţea, eu vreau înapoi!

Poate că nu toate percep la fel schimbările. Poate că nu toate simt revoluţia din propriul corp. Poate nu vor să vadă sau nu vor să ştie. Eu una sigur nu am vrut să cred asta. Am crezut că mie nu mi se poate întâmpla. Că fiind aşa specială, o să fiu ocolită, cruţată. Că merit să fiu ignorată. O, cât mi-am dorit să fiu ignorată!
Totul a început la 25 de ani. Am depăşit cu greu criza de atunci. Şi nu, nu în linişte! Nu nevăzută şi neştiută de nimeni. Se întâmpla să mă desfăşor, împotriva voinţei mele, exact la locul de muncă, un cabinet de avocatură în care îmi duceam veacul. Colegi tineri şi atenţi. Mi-au cântat La mulţi ani!, mi-au dat flori şi cadouri, totul ca să mă simt bine. Şi eu ce-am făcut?! Am plâns cu lacrimi de crocodil ca o bocitoare de profesie toooooooată ziua. Si se uitau săracii la mine şi nu întelegeau furtunile care-mi scurmau ochii şi dădeau în ploi dese. Şi mă sunau prieteni de la primele ore ale dimineţii şi-mi cântau şi ei frumos, ba au şi venit să-mi dea cadouri, cadouri frumoase, nu aşa, orice. Şi planificau întâlniri şi chefuri şi inspirau voie-bună, numa'-numa' să mă simt şi eu sărbătorită şi iubită. Si eu ce-am făcut? Având deja apucăturile de bocitoare satisfăcute (eu, care raaarrrr plâng), n-a mai ţinut vrăjeala asta şi am dat-o-n nervi, în ţipete, în drame, în nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu mă-nţelege, toţi îs proşti.
Ce se întâmpla de fapt? Păi ce să fie, ce să fie... iaca făceam primul pas spre bătrâneţe. Spre boli. Spre transformări nedorite dar inevitabile. Şi de-atunci traseul a fost ascendent. A apărut o cută odioasă între sprâncene. Au apărut primele 3 fire de păr alb şi da!, nu mă mai vopsesc de fiţe, mă vopsesc ca să ascund asta. Dinţii mei, minunaţii mei dinţi albi, comoara mea, nu mai sunt perfect albi, complet minunaţi, s-au străvezit pe alocuri, s-a stricat o măsea. Greutatea mea minunată de 50 de chile maxim s-a transformat în greutatea mea minunată de 55 de chile minim. Hormonii mei de a căror existenţă nu ştiam nimic, au început să se deregleze, să o ia aiurea pe coclauri. Apropos de asta, caut pe cineva care să-i dirijeze, că eu nu mă-nţeleg cu ei:) Părul meu minunat şi foarte des s-a transformat în părul meu mai puţin des şi cu apucături dubioase de a mă părăsi. Corpul meu care era într-o stare perfectă de funcţionare suferă de nişte apucături pe care nu ştiu cărui fenomen să le atribui. Eu nu aveam probleme, marea boală cu care mă luptam era, din când în când, o răceală ameţită. Tenul meu care nu a suferit nici în perioada pubertăţii, acum face nazuri, mă machiază cu nişte mici pete, aşa, când are el chef, că na! toţi îs şefi pe-aici pe la mine, observ. Ovarele mele cred că trăiesc independent de mine, au viaţa lor, nervii lor, manifestările lor, crizele lor şi recunosc, mie mi-e frică de ele! Acum sper să nu se revolte dacă află că le batjocoresc printre străini.
În curând împlinesc 27 de ani. Ce-am făcut eu 2 ani? Păi am devenit conştientă de toate schimbările pe care corpul meu mi le rezervă, cu mare greutate şi nu fără nervi. Am acceptat că fiecare an vine cu alte bucurii, alte emoţii, alte probleme, alte decizii. Mi le asum şi le aştept. Nu mai sunt speriată, am cumva senzaţia că începe să se restabilească iarăşi ordinea (după atâtea răscoale), că ştiu să le gestionez şi poate să previn. O să mă rog să-mi fie bine şi blestemul ăsta sper să vă urmărească şi pe voi!;)