Şi iată că mă pot numi mireasă!

Extras din jurnalul zilei de 29 mai: Mi se pare că n-o mai scot la capăt. Că mă înec ca ţiganul la mal. De gât mă strânge cu duşmănie o mână invizibilă cu 5 degete speciale: degetul mare al grijii, arătătorul învinuirii, mijlociul silei, inelarul lucrurilor îndelung căutate şi definitiv rămase ascunse şi degetul mic al neputinţei. O mână cu greutate, deşi invizibilă. Dacă mai adăugăm atâtea transformări fizice care se produc în noi, în exteriorul nostru, transformări care nu ştiu de unde vin, ce vor de la noi şi cât timp rămân pe capul nostru, lipsa rochiei şi muuuulte alte detalii alungătoare de somn şi înmulţim cu restul de 28 de zile rămase, toate astea adunate cu o grijă absurdă, aberantă, cretină că ... nici nu mai zic... în rest, toate merg ca pe roate! Îmi cumpăr cu dărnicie orice alte rochii decât aia de mireasă, alţi pantofi decât ăia de mireasă, alte bijuterii decât alea de mireasă. Îs o afaceristă desăvârşită!

Nu am crezut că o să mi se întâmple asta aşa, deodată. Nu eram pregătită. Nu am văzut semne pe nicăieri. Nu m-a avertizat înainte vreun vis, vreun horoscop. Şi totuşi, în data de 1 iunie, de-aiurea, în oraşul meu, la un târg, s-a întâmplat minunea şi a doua rochie probată a fost să fie A MEA:) E ca un tort, atât vă zic, şi din fericire, nu am luat-o cu mine acasă, că de-ar fi fost aşa, nu ştiu dacă mă mai convingea cineva să mă dezbrac de ea, să nu dorm în ea, să nu ies să iau pâine în ea. Până sâmbătă când va intra în posesia mea mă perpelesc şi o visez în fiecare seară şi mă tem de ce-i mai rău: că la a doua vedere nu mai e nici o sclipire între noi două:|