Ziua cu nr. 16

Desenează-mă,
ia-mă ca pe o coală albă şi umple-mă.
dacă mă-ntrebi, deşi nu mă-ntrebi,
aş vrea să.

Mai sunt 16 zile. Azi am adus rochia acasă. Pe drum, în maşină eram 4. Naşu' la volan, în dreapta lui rochia mea, ca o lady cu nasu' pe sus. În spate, eu cu naşa. Tot drumul m-am uitat la ea de teama să nu cumva să deschidă geamul şi să se tot ducă, să mă abandoneze. Şi îmi vine să râd când o privesc. Deja o văd ca pe o persoană. Mi-e frică să mă duc în sufragerie acum, pentru că sigur mă obligă să o îmbrac iar şi să stăm la taclale până târziu, ca fetili.

16 zile ziceam? Adică 16 nopţi cu câte 16 coşmaruri? Oare de câte boli mă mai lipesc până atunci? Ştiu că pare că am devenit ipohondră, vă asigur totuşi că nu. N-am mai mâncat lactate de o lună. Pentru că am o intoleranţă la lactoză, nedovedită medical, but still intoleranţă. Vreau îngheţată. Şi brânză de burduf. Şi orice are lactoză, inclusiv crenvuşti. Şi tot pentru că sunt o intolerantă, nici seminţe, alune, fistic n-am mai mâncat. Şi, logic, vreau. Şi, tot pe acelaşi principiu, m-aş îmbăta. Aşa, de-aiurea, prosteşte. Nu e complicat, că eu am o abilitate specială de a mă îmbăta dintr-o jumătate de Salitos. Băutura mea preferată cred că ar fi un chil de măsline verzi înnecate într-un chil de Martini.

Dar am rochie. Care e a mea. Numai a mea.