Ding-dang-dong

Solelei matinî, solelei matinî, ding-dang-dong... adică_cânt. Nu ştiu de ce cânt, ce sărbătoare s-o ţine prin mine, pe lângă mine, pe sub mine. Eu nu sunt la curent cu nici una. Am senzaţia, câteodată, când mă iubesc eu pe mine mult, că aş putea să fiu un pictor preaminunat dacă vreau. Culmea e că eu vreau, mereu vreau, mereu îmi trece. Poate am o mână dreaptă handicapată, care refuză să se supună geniului meu artistic. Poate eu sunt cu totul handicapată. Mda, asta da revelaţie!:)

În afară de asta, nu mai fumez de 2 zile! Douăăăă. Şi stai, că asta încă nu s-a dus. Evident că nu mi-am propus eu să mă las, că nu sunt atât de deşteaptă. S-a întâmplat să mă doară gâtu'. (Şi-aici îmi vine să zic gâtu' mă-tii, da' nu zic). Acum, sincer, nici nu ştiu dacă să-mi doresc să mă doară gâtul toată viaţa sau nu... Ce-o fi mai rău oare? Eh, mă mai gândesc şi vă mai anunţ io, nu vă faceţi grji!

Cred că e cazul să mă întorc în câmpul muncii, aşa cum fac toţi oamenii mari. Mdea, prea am lălăit-o, cineva tot trebuie să beneficieze de talentile meli, de inteligenţili meli. Urmează să vedem pe capul cui aterizez şi cui îi fac viaţa mai frumoasă:) Chiar, unde m-aţi vedea muncind? Da, şi asta nu e tot, am în cap să mai fac o facultate şi nu la ID...

În rest, de mâine e luna mea! Nu cred că mai scot ceva inteligent di sub deştili astea săptămâna asta, deja am stors tot acum, aşa că vreau să-mi urez de pe acum La mulţi ani!, să-mi spun să fiu cuminte, ascultătoare, măcar până mă văd cu cadourile în braţe:) A, da, aceleaşi urări şi tot ce-mi doresc mie le doresc Corei şi Lolei, care au fost binecuvântate să se nască fix de ziua mea:)) Adică pe 3 a lu' april. Şi pupici!

First september

... sau cum mi-am petrecut eu sfârşitul copilăriei...

Acum aproape 13 ani, cu timiditatea din dotare şi cu emoţii cât pentru o viaţă, îmi târâiam bocancii prin frunze. Frunze multe, colorate, uscate. Pocneau sub greutatea celor 48 de kg şi roua din dimineaţa aia le făcea să mi se lipească inclusiv de blugi. Îmi plăcea! Toamna mereu mă simt specială. Ca şi cum, împreună, ne împărtăşim secrete pe care n-o să le ştie nimeni niciodată. Mă rodea pe interior o curiozitate gen aia care-a omorât pisica şi îmi pocneam degetele de nerăbdare şi de teamă. Teama că nu mă voi integra, teama, nu că voi fi înţeleasă greşit, ci că nu voi fi înţeleasă. Înainte să îmi dau seama că am părăsit poteca de frunze mă trezesc în faţa unei porţi. O poartă mare, verde în spatele căreia se ascundea o clădire. Ajunsesem în faţa liceului. Niciodată nu am putut să-mi amintesc cine au fost primii oameni pe care i-am văzut atunci. Şi tare mi-am mai dorit asta... Nu mai ţin minte nici dacă eram însoţită. Mai mult ca sigur era şi lângă mine cineva, dar oricum mă simţeam singură pe lume, ca un fel de Columb plecat să descopere şi să cucerească. Aveam atâtea curiozităţi, atâta chef de cunoscut oameni noi...
După ce am intrat în clasă şi m-am aşezat în bancă, am început timid, pe sub pleoape, să mă uit în jur, să-i privesc pe ceilalţi, să încerc într-o clipă să le surprind esenţa, să încerc să le ghicesc şi lor emoţiile, să pot să-i cataloghez şi să-mi spun ăsta nu, n-o să fim în veci prieteni, asta pare cam ciudată, ăsta parcă e frumos, ăsta cred că mi-a zâmbit, oare m-am mânjit cu pasta de la pix pe nas?!, asta cre' că-i proastă, are păr de proastă, aoleu, oare cum mă văd pe mine toţi ochii ăştia?!
Mereu când îmi dă târcoale timiditatea şi mă simt stânjenită, stingheră, parcă altcineva preia controlul creierului meu, cineva care simte nevoia să facă orice numa' să nu se vadă că, de fapt, eu mă piş pe mine de frica să nu mă fac de rahat, să nu spun vreo tâmpenie, să nu par nu-ştiu-cum... şi atunci, de fiecare dată, fac o gafă. În ziua aia am scos o gogonată, una dintre supierbele mele glume care, odată rostită, nici măcar mie nu-mi mai venea să râd şi simţeam că zâmbetul meu de hienă îngheţată leşină şi el de ruşine. Am atras toţi ochii înspre mine când am întrebat eu, grozava, la câte absenţe suntem exmatriculaţi. Ca şi cum toată noaptea mă frământasem pe tema asta. Stupid cow! Nu pot să-mi dau seama ce era în capu' meu, nici nu cred că înţelegeam prea bine partea asta cu exmatricularea, ştiind din generală că doar derbedeii sunt exmatriculaţi (nebănuind că eram şi eu în curs de devenire; eram la ora aia un derbedeu wannabe:))), dar da!, toţi ştiau că eu sunt aia care a întrebat de absenţe încă din prima zi de liceu. Mda, nu mai puteam de mândrie... dar zâmbetele pe care le-am cules cu ocazia asta de la colegii mei şi felul cum mă priveau... priceless!
Săptămânile treceau ca zilele. Descopeream în clasa aia oameni care aveau să facă din adolescenţa mea cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Oameni de care m-am lipit aproape instant. Oameni care aveau în cap mai multe decât în buzunare şi în suflet mai mult decât în cap. Oameni cu care am petrecut prin restaurante, baruri, cafenele şi localuri. Oameni cu care mă aruncam îmbrăcată în Dunăre. Băieţi care mi-au fost cei mai buni prieteni. Fete care mi-au făcut gaură în buric pe băncile unei clase. Băieţi care m-au iubit. În special un anume băiat pe care în continuare îl consider un om prea înger ca să mai fie printre noi.
Aveam o gaşcă în care toată lumea îşi dorea să fie. Şi făceam preselecţii, dacă vă puteţi imagina. Într-o zi am aflat că o tipă de la o altă clasă îşi dorea să facă parte din ea. Ca să fie admisă am născocit un ritual, ea trebuind să poarte la gât nu-ştiu-cât-timp o salbă de care atârna un tub de pastă de dinţi terminat, usturoi şi tot felul de gunoaie şi resturi. She did it! :D Eram celebri şi tâmpiţi, parcă tot restul lumii gravita în jurul nostru. Nu-mi amintesc cu atâta drag de nimic altceva şi emoţiile alea şi starea aia îs duse pentru totdeauna.

Scrisoare nicăieri

Azi vreau să-ţi spun că mi-au înflorit cireşii pe deget. A trecut atâta timp de când nu am mai vorbit, mă gândeam că te interesează vestea asta, tu, care ai crezut mereu că or să pălească de-atâta frig cât ai lăsat în urmă. Azi nu te mai condamn. De azi, cu voia mea, altcineva îţi e judecător.
Mi-ai spus odată, nu ştiu dacă-ţi aminteşti, că noi doi suntem uniţi prin dragoste până la moarte. Mi se pare c-am murit, în cazul ăsta... Du-te repede la morgă, poate aştept să mă identifice şi pe mine cineva drept marea lui iubire, a, stai, nu, cineva deja a făcut-o, cineva ţi-a anulat existenţa, cineva te-a făcut să păleşti prin comparaţie.
Nu trebuie să te superi pe mine, am crezut că putem rămâne prieteni, nu asta-mi ziceai?! Oricum, sunt sigură că-ţi este bine, cu toate umbrele ofilite de femei care ţi-au albit tâmplele, îmi imaginez că te încălzesc amintirile sânilor lor, îmi imaginez că-ţi vei spune că ai ce ţi-ai dorit.
Ei bine, vreau să-ţi spun că nu mă ai pe mine, deci nu ai nimic! Azi nu mai ai nimic, prostule...

Cu drag, ti pup dulci!

Homo aberatio

Homo sum, deci aberez!

Cred că sunt somnambulă. Sau doar aseară am fost. Şi m-am ridicat din patul în care mă culcuşisem doar ca să ies afară în ploaia-ninsoarea supierbă. Pentru că sunt o rebelă sigur am ieşit dezbrăcată. Mi-am zvârlit pijamalele, chiloţii şi elasticul cu care aveam prins părul. Şi am dansat în ploaie. Şi nu-mi era frig. Şi râdeam şi alergam cu gura deschisă, aşa cum nu mă lăsa maică-mea să fac când eram mică, apoi când eram mai mare profii de educaţie fizică. Şi n-aveam cum să răcesc. Doar că_chiar am răcit. Şi n-aveam cum să tuşesc. Doar că_chiar tuşesc acum. Greit dei!

Şi nu-i corect. Aveam planuri. Pentru vichend. Şi vremea e chişărcoasă. Şi am întâlniri amoroase, mă aşteaptă cei mai ochi verzi şi Cora. Şi vizionări de verighete, poate dă Domnu' şi le şi cumpărăm. Şi poate apuc şi eu să zic yes to THE dress :)

Şi mai sunt 13 săptămâni până la nuntă. Avem DJ-ul, firma de amenajări, costumul lui, invitaţiile şi cartea de oaspeţi:) Ne lipsesc fotografii, cameramanii, verighetele, preotul, rochia, pantofii amândurora, bijuteriile, chiloţii şi multe altele:) Cel mai tare şi mai tare mă enervează că nu ne-am hotărât cu luna de miere. Până acum am fost (cu gândul) în Thailanda, Mexic, Cuba, Republica Dominicană, Portugalia. N-am rămas la nici una. Ba datorită averii pe care ar fi trebuit să o risipim pentru unele dintre ele, ba datorită contradicţiilor dintre noi doi ori dintre nevoile noastre şi posibilităţile locului. Pe scurt, nu prea ştim ce vrem. Posibilităţile, deşi infinite, tot nu suntem în stare să alegem. Suntem varză.

Later edit: Plecaţi să achităm restul de bani şi să ne luăm invitaţiile în după-amiaza asta am nimerit într-un magazin, purtaţi de o forţă străină nouă, că altfel nu-mi explic şi am plecat de acolo fără bani dar cu o pereche frumoasă de verighete. Ale noastre, mă!:) Nici nu vă mai spun cum mă fac să mă simt şi cât de uimită sunt de faptul că au încetat căutările în domeniul ăsta;)

Datoria morală a prietenilor

Nu am vorbit niciodată despre asta şi mă mir.
Nu ştiu dacă s-a prins cineva şi dacă nu, spun eu acum, pe post de introducere, că prietenia pentru mine este foarte importantă, cu tot cu pachetele ei. Dacă eşti prieten cu mine înseamnă că nu râvneşti la ceea ce am eu, nu şopteşti altor urechi ceea ce ar trebui să audă urechile mele, nu mă minţi, nu-mi furi cerceii de pe frigider, banii din poşetă sau iubitul. Chestii simple, rezonabile şi responsabile. La rândul meu îţi ofer aceleaşi beneficii, poate şi în plus.

Româncele nu au o structură psihică prea bună. Mare parte dintre ele s-au născut şi se târâie prin viaţă cu singurul scop de a întâlni cât mai repede un bărbat care să le ia, să le ducă, să le facă. Cum populaţia României se bucură de un procent mai mare de femei decât de bărbaţi, lupta devine de-a dreptul perversă şi, ca să nu fiu acuzată că fabulez o să dau două exemple certe:

- primul: ea şi el sunt împreună, formează un cuplu de ceva timp. Ea se culcă cu prietenul cel mai bun al iubitului ei. Iubitul nu află sau nu vrea să afle numele celui cu care a fost înşelat. El şi ea se despart, apoi se împacă, după un timp se căsătoresc.
- al doilea: el şi ea sunt căsătoriţi, locuiesc la casă, nu au apă caldă. El se duce seara după muncă la părinţii ei să facă un duş. Apa caldă îl moleşeşte probabil şi rămâne peste noapte acolo. În sor-sa. Pardon, în pat cu sor-sa. Toooată lumea ştie, numai ea, soţia, nu, pentru că prietenii ei (printre care nu, nu mă număr) au decis să nu se bage.

Eu m-am săturat de oamenii ăştia, de cei care aleg să tacă, (zic ei) să protejeze, să nu se bage. Bine-bine, dacă asta e părerea ta, atunci de ce ai prefera ca tu să ştii dacă e să ajungi vreodată într-o situaţie de genul ăsta?! De ce să treci drept cea mai mare dobitoacă în ochii tuturor? De ce să nu ai posibilitatea să alegi? De ce să nu ştii că sor-ta e o lepră şi o animală? De ce să te duci ca bou' satului la o bere cu prietenul tău cel mai bun, eventual chiar fix după ce ţi-a futut fimeia?!

Trecând peste faptul că aşa ceva nu se face, dacă s-a întâmplat şi aşa a fost să fie, prietenii păţitului au datoria morală de a-i spune. Asta e părerea mea şi niciodată nu o să cred altceva, deşi ştiu că sunt femei care ţi-ar da o oală-n cap dacă vii să le spui asta, crezându-se fericite în ignoranţa lor, mergând pe principiul că ceea ce nu ştii, nu te afectează, gândind că nimeni nu trebuie să se bage în relaţia lor, că e treaba lor, etc, etc, etc.

Eu aleg oricând să fiu informată decât să trăiesc iluzia unei relaţii. Şi aleg să spun. Voi?

Dacă înainte e bătrâneţea, eu vreau înapoi!

Poate că nu toate percep la fel schimbările. Poate că nu toate simt revoluţia din propriul corp. Poate nu vor să vadă sau nu vor să ştie. Eu una sigur nu am vrut să cred asta. Am crezut că mie nu mi se poate întâmpla. Că fiind aşa specială, o să fiu ocolită, cruţată. Că merit să fiu ignorată. O, cât mi-am dorit să fiu ignorată!
Totul a început la 25 de ani. Am depăşit cu greu criza de atunci. Şi nu, nu în linişte! Nu nevăzută şi neştiută de nimeni. Se întâmpla să mă desfăşor, împotriva voinţei mele, exact la locul de muncă, un cabinet de avocatură în care îmi duceam veacul. Colegi tineri şi atenţi. Mi-au cântat La mulţi ani!, mi-au dat flori şi cadouri, totul ca să mă simt bine. Şi eu ce-am făcut?! Am plâns cu lacrimi de crocodil ca o bocitoare de profesie toooooooată ziua. Si se uitau săracii la mine şi nu întelegeau furtunile care-mi scurmau ochii şi dădeau în ploi dese. Şi mă sunau prieteni de la primele ore ale dimineţii şi-mi cântau şi ei frumos, ba au şi venit să-mi dea cadouri, cadouri frumoase, nu aşa, orice. Şi planificau întâlniri şi chefuri şi inspirau voie-bună, numa'-numa' să mă simt şi eu sărbătorită şi iubită. Si eu ce-am făcut? Având deja apucăturile de bocitoare satisfăcute (eu, care raaarrrr plâng), n-a mai ţinut vrăjeala asta şi am dat-o-n nervi, în ţipete, în drame, în nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu mă-nţelege, toţi îs proşti.
Ce se întâmpla de fapt? Păi ce să fie, ce să fie... iaca făceam primul pas spre bătrâneţe. Spre boli. Spre transformări nedorite dar inevitabile. Şi de-atunci traseul a fost ascendent. A apărut o cută odioasă între sprâncene. Au apărut primele 3 fire de păr alb şi da!, nu mă mai vopsesc de fiţe, mă vopsesc ca să ascund asta. Dinţii mei, minunaţii mei dinţi albi, comoara mea, nu mai sunt perfect albi, complet minunaţi, s-au străvezit pe alocuri, s-a stricat o măsea. Greutatea mea minunată de 50 de chile maxim s-a transformat în greutatea mea minunată de 55 de chile minim. Hormonii mei de a căror existenţă nu ştiam nimic, au început să se deregleze, să o ia aiurea pe coclauri. Apropos de asta, caut pe cineva care să-i dirijeze, că eu nu mă-nţeleg cu ei:) Părul meu minunat şi foarte des s-a transformat în părul meu mai puţin des şi cu apucături dubioase de a mă părăsi. Corpul meu care era într-o stare perfectă de funcţionare suferă de nişte apucături pe care nu ştiu cărui fenomen să le atribui. Eu nu aveam probleme, marea boală cu care mă luptam era, din când în când, o răceală ameţită. Tenul meu care nu a suferit nici în perioada pubertăţii, acum face nazuri, mă machiază cu nişte mici pete, aşa, când are el chef, că na! toţi îs şefi pe-aici pe la mine, observ. Ovarele mele cred că trăiesc independent de mine, au viaţa lor, nervii lor, manifestările lor, crizele lor şi recunosc, mie mi-e frică de ele! Acum sper să nu se revolte dacă află că le batjocoresc printre străini.
În curând împlinesc 27 de ani. Ce-am făcut eu 2 ani? Păi am devenit conştientă de toate schimbările pe care corpul meu mi le rezervă, cu mare greutate şi nu fără nervi. Am acceptat că fiecare an vine cu alte bucurii, alte emoţii, alte probleme, alte decizii. Mi le asum şi le aştept. Nu mai sunt speriată, am cumva senzaţia că începe să se restabilească iarăşi ordinea (după atâtea răscoale), că ştiu să le gestionez şi poate să previn. O să mă rog să-mi fie bine şi blestemul ăsta sper să vă urmărească şi pe voi!;)

Justific o stare sau o mirare

Îmi înham gândurile la căruţa amintirilor
şi orele trec
cum trece vântul prin păr vara.
Azi nu mai sunt ce-am fost,
dar nici mâine nu voi mai fi ce sunt azi!
În sus e trecutul,
în jos e uitarea,
la dreapta e visul,
la stânga necunoscutul.
De mână mă ţine o fată cu bocancii murdari
cu dinţi albi şi părul roşu ca o pară prea coaptă.

N-aveţi voi de unde să ştiţi ce mă face pe mine să fiu o prietenă bună. Se prea poate să fiu o bestie. Se poate să nu fiu interesantă. Sau să eman plictiseală prin toţi porii. Sau să duhnesc a prejudecăţi de la sute de kilometri. Sau poate că nu ştiu să ascult sau să urmăresc firul epic al nesfârşitelor tale drame. Poate te abandonez când ţi-e lumea mai dragă. Poate dispar ca măgarul în ceaţă când ai nevoie de mine. Sau poate mint şi uit. Poate nu-mi pasă decât de mine. Poate te vorbesc pe la spate. Sau poate mă folosesc de banii tăi. Poate mă culc cu prietenul tău, aşa, să fie. Sau poate că nu.

Grow up, people, you're missing the point!

Prilejul ăsta serios şi frumos deopotrivă, scormoneşte şi răstoarnă amintiri, atacă nervi şi disperă minţi şi-aşa şubrezite, dezvoltă vise şi rezonează uluitor cu toooată lumea, împinge de la spate şi deznoadă planuri, scoate la iveală ticăloşia din oameni şi un egoism de-a dreptul scârbos, putând un singur cuvânt, nunta, folosit în oooorice context, să te facă să îţi smulgi părul din cap, să compari, să vrei, să invidiezi, să deteşti, să plângi, să zâmbeşti, să devii visător sau să te întrebi de ce alţii da, şi tu nu. E tare interesant să priveşti, să-i observi pe toţi transformându-se, să-i vezi cum băltesc în frustrările lor, să descoperi că readuci, ca şi cum deţii nişte puteri uimitoare, trecutul atâtor persoane în prezent, în realitatea ta, în planul tău, în viaţa ta. Tu nu vrei asta! Tu ai capul plin de visele tale, simţi că ţi se aşterne un viitor la picioare, ai planuri şi sufletul plin de imaginile imaginate ale unui moment pe care, dacă nu îl trăieşti pentru toată viaţa (deşi pentru mine aşa o să fie), sigur îl trăieşti pentru prima oară! Şi e momentul tău, la naiba! Meriţi să te bucuri de el!
Oamenii nu mai ştiu să se bucure pentru bucuria altora! Oamenii compară, oamenii vor şi ei, oamenii se simt nedreptăţiţi, oamenii evită să audă de happy-end-uri, oamenii nu numai că sunt egoişti, dar nici nu mai sunt conştienţi de egoismul lor. Mi-e milă de ei, mă sperie uscăciunile sufletului lor, mă îngrozesc limitările lor şi comparaţiile astea inutile care nu fac altceva, decât să îndepărteze, să acrească, să îmbătrânească şi da!, să îmbolnăvească.
Nu zic că am găsit secretul fericirii veşnice, că nu am lipsuri sau nevoi nesatisfăcute, că nu îmi doresc mai mult, că nu am şi eu problemele mele de sănătate sau cum or fi ele, darrrr!!!, eu mă bucur dacă ţie îţi merge bine, chiar dacă nu te cunosc, eu admir curajul, bat din palme dacă ţi-ai găsit liniştea, dacă îţi urmezi visul, dacă naşti un copil tâmpit, dacă şi dacă... Asta, înainte de toate, mă face şi pe mine un om frumos! E atât de uşor să îţi schimbi viaţa, să te deschizi, să atragi, să aprobi şi să remarci, să recunoşti şi să susţii... iar ei aleg să se inferiorizeze psihic...

Îi declar pe toţi oamenii egoişti şi orientaţi complet spre sine, bolnavi!
Să se găsească dracu' un remediu şi pentru ei, ca să nu mă mai simt eu vinovată pentru toate nimicurile care mi se întâmplă! :) Hiiieeelăăăăău, grow up, people, you're missing the point heeeere!...

Cum am devenit noi părinţi

Se întâmpla în prima zi din martie. Pe neaşteptate. Fără planuri:)

Când a ieşit primul firicel am fost în culmea fericirii.
De atunci, mare grijă pe capul nostru să o udăm, să o mutăm în funcţie de razele soarelui;) E un pui de lavandă tâmpit.

Stupid people, right:)

Leapşă cu dor

Mi-a copt-o iar Barbie, ceea ce mă face să cred că tre' să ai maaare grijă ce-ţi doreşti, nu numai că se poate întâmpla, da' chiar vin în valuri. Lepşele, mă, de ele vorbesc!:)) Aşadar, tre' să spun, fără limită de cuvinte, de ce îmi este mie dor. Nu ştiu cum să încep, cred că o iau cronologic, după ce spun că eu sunt persoana căreia mereu îi este dor de ceva, cred că-mi curge dor prin vene.
So:
- mi-e dor de ciocolăţica aia mică, rotundă, învelită în staniol cu imaginea Scufiţei, atât de bună şi de aromată, cu un gust demenţial de trufe şi rom şi nu-mai-ştiu-ce. Să tot fie vreo 20 de ani de când nu am mai mâncat una, şi totuşi, gustul şi mirosul ei îmi sunt adânc fixate în memorie, ca o punte spre copilărie, spre Tulcea plimbărilor mele cu un unchi care mă iubea pe mine cel mai mult şi care nu mi-ar fi refuzat nimic, niciodată.
- mi-e dor de anii când, fiind băiet, plantaţii de salcâmi cutreieram şi apucam şopârlele de coada care îmi rămânea mie ca amintire după ce le eliberam, de toporaşii pe care nu mă înduram să-i smulg din locaşul lor, de florile mov nemuritoare din care-mi făceam coroniţe, de poveştile pe care le inventam şi pe care le puneam în scenă, la care eram neîntrecută, de cartofi-roşii-dovlecei-vinete coapte pe un grătar improvizat la lumina lunii, de şatra de copii şi veri cu care împărţeam dealurile şi terenul de fotbal, de salturile care îmi par atât de periculoase acum de pe casă, de şurele de paie în care plonjam la întrecere, de primul câine de care m-am ataşat, Bobică, de gogoşile şi cartofii prăjiţi ai bunică-mii, de alergatul ei după mine şi sor-mea când nu ne mai înduram să intrăm în casă, de întrebarea ei Pe cine iubeşti tu mai mult, pe mine, sau pe bunică-ta ailaltă? la care nu i-am răspuns niciodată nădăjduind că ştie sau că o să-i spun eu la un moment dat că mi-e dragă ca ochii din cap.
- mi-e dor de anii de liceu, de marea familie în care îmi duceam veacul, de tupeul meu, de cum mă vedeam şi mă ştiam atunci, de atâţia oameni pe care nu-i mai văd şi nici nu-i voi mai vedea vreodată, de barurile în toaleta cărora ne ascundeam de un prof care ne căuta acolo, de un anumit Paşte, de cât eram de uniţi şi de tineri şi de nebuni.
- mi-e dor de momentele când mă simţeam queen of the world.
- mi-e dor de maică-mea aşa cum arăta ea acum vreo 10 ani, cu părul ei lung, negru, ondulat, cu dinţi albi, perfecţi, atât de frumoasă când se pregătea, cu un minim machiaj, să plece la vreo nuntă, ceva. Că mi-am adus aminte, în trusa ei de machiaj din baie, nu era decât un ruj din ăla verde, dar care pe buze se făcea roz, cleşti din ăia pentru gene în care mi-am prins eu ochii, de proastă ce eram şi cam atât. Târziu au început să apară creme, creion dermatograf, rimel. Sau astea erau ale noastre? :)) Da, cu aproape nici un produs de înfrumuseţare, a fost şi a rămas frumoasă, coţofana:) Şi eu nu mai am loc pentru atâtea creme, rujuri, creioane, parfumuri, demachiante, deodorante, oje şi alte nenorociri... ce vremuri!
- mi-e dor de venirile Chiriloilor din Rusia, Germania, Turcia, Ukraina, Polonia, Ungaria, Italia, Spania şi pe unde au mai circulat ei, care mă transformau pe mine într-o vedetă mai mare ca Michael Jackson, în cartier, când aruncam cu bomboane, gume şi ciocolăţele în stânga şi-n dreapta, ca un rege generos supuşilor săi, şi-mi schimbam ţinutele din juma în juma de oră, defilând cu nas pe sus şi cu buzunarele pline de cutiuţe mici-mici de dulceaţă delicioasă de căpşuni sau caise, de mândria cu care am apărut eu şi sor-mea cu minunaţii noştri blugi, primii din cartier:)) Că tot zic, mirosul coletelor venite din altă ţară îmi lua minţile şi muream de plăcere desfăcând, cotrobăind, probând, gustând.
- mi-e dor de primele petreceri la care am fost când emoţiile mă strângeau de gât şi care, paradoxal, mă făceau să trec drept cea mai mare dezinhibată...

... Şi lista ar putea continua la nesfârşit, pentru că puţine sunt momentele de care nu vreau să-mi amintesc şi de care, evident, nu mi-e dor. Ca să ştiu o treabă, îi provoc pe toţi din listele mele de bloguri să se întoarcă în trecut şi să evoce pentru noi şi pentru ei, momente de care le e dor. Sau nu:)

Întâlnire cu dracu'

Era genul ăla de întâlnire programată. Ar fi vrut să nu se ducă. Ar fi vrut să se termine totul într-o clipă, să nu fie întrebată, să nu fie nevoită să-şi facă recenzii în cap, pe care apoi, ca la un semn, să le împrăştie înspre curioşi. Totul clocotea în mintea ei. Păreri adunate în ani de zile, poveşti trăite sau inventate de altele, temerile ei.
Când a plecat de acolo, îşi spunea că violul tre' să fie o experienţă plăcută pe lângă proporţiile cutremurătorului moment care risca acum să devină, de departe, cea mai urâtă şi bestială imagine, pe care nimic nu i-o va mai şterge din amintire. Imaginea lui de hipopotam răsfirat pe scaun, cu o ţigară Marlboro în mâna lui imensă, cu buze negricioase, atârnânde şi ochi hulpavi de beţiv nesatisfăcut, o făcea să tremure de nervi, să înjure cap-coadă pe el şi pe neamul lui, dorindu-i pe rând, ba moartea, ba decadenţa, urlând şi urând fiecare părere care i-a ajuns la urechi înainte, blestemând nevoi, situaţii şi metode. Lacrimi pe care nu şi le asuma îi înceţoşau privirea, se gândea doar la cum va depăşi momentul, dacă îl va uita vreodată şi iar începea să înjure şi să blesteme un întreg sistem, cu procedura şi metodele sale pe care le considera primitive, barbare, invazive, retardate. Îi ura pe toţi, îi jignea pe toţi, nici apa Dunării nu-i mai spală după beţia de cuvinte care le-a fost dedicată.

Linkaniada

Deşi iar nu am prea mult timp la dispoziţie, vreau să vă dau teme pentru acasă, să vă informaţi, să admiraţi sau să strâmbaţi din nas şi nu în ultimul rând să vă amintesc că suntem români şi niciodată nu vom fi altceva;)

Vă invit să îl votaţi pe Brâncuşi, întâi şi-ntâi! E mai bun de locul 17!

Acum, că v-a crescut inima în piept de mândrie, n-o lăsaţi să bată aiurea şi puneţi mâna şi ajutaţi-o pe fata asta atât de tânară, de frumoasă şi de talentată. Cu siguranţă v-ar plăcea să primiţi ajutor dacă aţi fi într-o astfel de situaţie!

Apoi, după ce aţi făcut aşa o faptă bună, meritaţi şi o răsplată. La alegere: bijuterii de toate felurile şi pentru toate gusturile, brăţări împletite, cărţi pe care ţi-ai promis că le vei citi sau haine cu amprente, noi sau sh :)

"Cu cât eşti mai înţelept, cu atât îţi dai mai bine seama că pe lume există mulţi oameni deosebiţi; oamenii de duzină nu observă nici o deosebire între semenii lor".

Seara fetelor

Pe fugă, rapid, câteva rânduri. Pentru mine 8 martie e ceva mai mult decât Ziua femeii sau Ziua Mamei. Din câte ştiu eu nu sunt nici una, nici alta:) Asta pentru că, cumva, în mintea mea, cele două se împletesc, astfel că o să afirm că sunt femeie, abia când o să fiu mamă. Deocamdată sunt o tâmpită, cu un viitor soţ tâmpit, cu o familie tâmpită şi cu nişte prieteni tâmpiţi şi toate astea, împreună, cu tot cu nişte minusuri aproape insesizabile, mă fac să mă declar mulţumită. Nu o să spun de ce e ziua de 8 specială pentru mine, cu puţin efort, se poate bănui măcar unul dintre motive;) Diseară e seara fetelor, mergem într-un club, ceea ce nu am mai făcut de ceva timp. Îmi imaginez că şi voi faceţi acelaşi lucru şi vă doresc distracţie plăcută şi să vă feriţi de devastatorul Long Island Ice Tea :)

Leapşă cu zâmbete

Nu las să treacă nici o lună fără să mă mai dezgolesc puţin în urma unei lepşe. Şi consider că e lipsă de bun-simţ să nu le onorezi, atâta timp cât oamenii de la care le primeşti s-au gândit pentru o clipă la tine, atunci când te-au numit beneficiarul ei. Asta şi ca o explicaţie, şi ca o introducere. De data asta, Dreaming jewel mă pune în lumina reflectoarelor şi mă provoacă să îmi arăt toţi dinţii într-un zâmbet perfect:)) De fapt, 6, că despre asta e vorba, să vorbesc despre şase lucruri care mă fac să zâmbesc.

• mă fac să zâmbesc oamenii, tinerii, care ştiu să iasă din tipare, fie îmbrăcându-se altfel, fie purtându-se altfel, fie făcând totul altfel, şi asta natural, din ei, fără nici o fărâmă de efort;
• m-au făcut azi să zâmbesc florile primite de la naşul meu şi gluma lui semi-deocheată :)
  
• mă fac să zâmbesc tâmpiţii mei de nepoţi care-s aşa de tâmpiţi;
• mă fac să zâmbesc (şi să ţopăi în mine de fericire) cadourile, oricum ar fi ele;
• mă face să zâmbesc marea;
• mă fac să zâmbesc cocktailurile :D

+ un zâmbet amar (ştiu eu de ce amar), bonus.

La câte lucruri mă fac pe mine să zâmbesc, mi-a fost greu să fac un top, aşa că nu am făcut, doar am numit ce mi-a venit în minte în timp ce scriam:) Le provoc pe Cora, Barbie şi Alina să-mi zâmbească pentru că ştiu eu că o fac des;) Şi pe toţi zâmbăcioşii care ajung la mine pe blog, îi invit să se bage în seamă;)

Eu primăvăresc, voi primăvăriţi?

N-am putut niciodată să aleg unul din cele patru anotimpuri şi să-l numesc clişeistic drept cel preferat. Ştiu că dintre toate, în orice perioadă a vieţii mele, la orice oră eram întrebată, iarna ieşea mereu pe ultimul loc în topul preferinţelor mele, cu tot cu sărbătorile ei. Mereu îmi ziceam că dacă iarna ar ţine 2-3 săptămâni toată lumea ar iubi-o, da' să se întindă pe 3, 4 luni uneori, în anii zăpăzoşi ai copilăriei mele, era deja prea mult!
Toamna e anotimpul în care s-au născut şi tatăl meu şi beau-ul meu şi dragul meu prieten Dani şi prima mea iubire şi naşii noştri, evident că asta o face să fie într-un fel, dar cel mai mult şi mai mult îmi place începutul ei, când nu mai e nici cald, dar nici frig şi-mi dă impresia unui joc ca un dans de culori, amintiri şi senzaţii care te amăgeşte, te păcăleşte şi te atrage în acelaşi timp, ca să nu mai zic că îmi provoacă o plăcere imensă alergatul prin frunze.
Vara, oh, vara e prietena mea cea mai bună, cea mai sălbatică, cea mai dementă, cea mai jucăuşă!
Vara simt cel mai mult şi mai mult că trăiesc, nici o tâmpenie nu mi se pare prea tâmpenie ca să nu o fac şi cum mă face să mă simt în prima secundă când văd marea (marea mea!) - de nedescris! Şi are nori pufoşi şi nisip şi nopţi lungi cu dimineţi superbe şi răsărit şi distracţii, plimbări, dar mai presus de toate, vara asta mă căsătoresc! Prima oară!!! :) V-am zis?! :D
Primăvara, primăvara mea! Am mai spus eu că 2009 e anul transformărilor, ba a metamorfozelor totale chiar, pentru mine. Încep să primesc confirmări ale bănuielii mele inţiale, pentru că e primul an din viaţa mea când mă încântă teribil şi-aproape că-mi vine să-mi trag una pentru rânjetul prostesc de pe faţă pe care-l am când primesc flori. Numai în ghiveci să fie! Eu ştiu că am veleităţi freudiene şi psihanalizându-mă atent aş spune că asta nu înseamnă altceva decât că în adâncul adâncurilor mele cele mai adânci, aş cam fi pregătită să fiu mamă :) Oh, well, we'll see, se poate să fiu dată peste cap de soarele ăsta care îşi bagă curios nasu' în camera mea şi doar el singur e capabil să mă facă să mă gudur ca o mâţă semi-libidinoasă :) Dincolo de asta, e şi anotimpul în care s-a născut bestia-preaminunată-extraordinar-de-superbă-şi-inimaginabil-de-specială care scrie acum, mama ei, prietena ei cea mai bună, prietena ei mai puţin bună şi mama lui, ceea ce mă face să vă zic că o să urmeze într-o zi o poveste aparte, pe nume Bătălia Berbecelor. Soon, în librării şi magazine specializate! :)

PS: Sfaturi pentru cei care nu iubesc. Şi un suflet normal încălţat cu tenişi albaştri ;)