miercuri, 18 august 2010

Gânduri pe care nu le spui nimănui

De când m-am măritat (nu știu de ce a fost ăsta momentul declanșator) am făcut cunoștință (mai îndeaproape decât aș fi vrut) cu un gând: să nu care cumva să moară el înaintea mea. Iată așadar diferența dintre mine și cele care se căsătoresc pentru bani:) Așa de simplu e.

De ce câteodată fericirea apasă cu greutatea ei și-ți vine să respiri mai pe muțește de frică să nu stârnești nu-știu-ce demoni invidioși pe starea ta, parcă te-ai face că nu ești chiar atât de fericit doar ca să nu schimbi nimic printr-un comportament interpretat ca nerecunoscător?! E fericirea mai mult decât o stare de bine? Dacă durează prea mult nu mai e fericire, e doar bine? Dacă stă binele pe locul fericirii și ea când vrea să vină să se așeze găsește ocupat?

Îmi lipsește viața pe care mi-am imaginat-o pentru mine. O viață pe care nu am trăit-o niciodată, dar pe care în detaliu o cunosc, o aștept și de care mi-e dor. O viață pe care n-o vreau dacă trebuie să renunț la asta pentru ea.

La sfârșitul lunii și al verii se împlinesc 6 ani de când suntem împreună. Unde s-au dus anii ăștia? Am câteodată senzația că altcineva a trăit pe anii mei. Privesc ca-ntr-un caleidoscop culorile acestor ani și totul e amestecat. Aveam 22 de ani când l-am cunoscut. Eram tânără. Așa tânără. Îți dai seama? Că eu nu. Aveam pătrățele pe abdomen, blugi cu talie joasă, păr lung, nepieptănat, culoare de broască uitată la soare și mă uitam amuzată la individul tolănit pe scaunul din fața mea, cu brațele înșirate pe cele 2 scaune din stânga și dreapta lui. Mă amuza cu atât mai tare cu cât mi se părea inaccesibil. Nu știu când s-a produs scurt-circuitul, dar primii ani mi i-am petrecut întrebându-mă unde se duce timpul ăsta și cum de suntem încă împreună?! Cum de mă face să râd așa și cum de-mi zice că-s frumoasă dimineața, cu puchinii încă neșterși de la ochi? De ce are ochii ăia când mă privește și de ce e așa bun și suportă atâtea din partea mea? Mă dezarma și mă făcea să scot toate efuziunile de bestie din mine și mă lăsa să fiu eu pentru că eu așa eram, așa voiam să fiu. Apoi mergeam la mare, la munte, strângeam poze peste poze, ne căsătoream, mergeam în luna de miere, făceam un copil și...
unde se duc anii ăștia?

PS: poate ar trebui să îi mulțumesc într-o zi că a avut el atâta minte (și răbdare și dragoste și de toate) să mă țină lângă el, că eu... prind avioane și posturi străine ca nimeni alta:). Nu, n-am să fac asta, că doar nu-s tâmpită să mă deconspir acum toată. Mergem pe burtă în continuare. Mă rog, nu chiar pe burtă.

6 comentarii:

DCTiron spunea...

Ce drag mi-e modul în care scrii!! :)

Anda spunea...

:) Au trecut, dar au trecut cu rost. Cum ar fi fost sa treaca degeaba, sa nu se schimbe nimic?! Esti o norocoasa, da, insa meriti fiecare dram din acest noroc si sunt mai mult decat incantata ca am avut ocazia sa-ti aflu povestea!

Evergreen spunea...

Asta e si marea mea intrebare. Unde se duc? Şi mi-e aşa frică să nu dau chix grav... dacă aş fi şi însărcinată cred că...

Ambasadoarea spunea...

Merci, Dana!:)

Anda, nu cumva esti tu cam draguta? Ba da, eu asa zic:)

Evergreen, crezi ca...?

Flore... spunea...

Acelasi lucru infricosator l-am gandit si eu ... si i l-am spus lui dupa ce ne-am casatorit ...sa nu moara inaintea mea...

Margeluta spunea...

Imagineaza0ti ca de cate ori pleaca in delegatie sotul meu(dap, de pe 31 iulie pot sa-l numesc asa! :P) stau cu frica in san. Cel mai frica mi-e de accidentele de masina. Asa ca nu uit sa-i spun inainte de plecare cat de mult il iubesc. A devenit o obsesie chiar. mi-e teama sa nu i se intample ceva si sa nu stie cat de mult il iubesc. Femeile astea, ce rasa ciudata suntem!