Cine sună la ușă? Habar n-am.

Avem un așa apartament că nu se aude nici fanfara dacă stăm în dormitor. Cu 3 uși până la el antifonarea e asigurată chiar și atunci când n-am vrea asta. 

La început a fost Diana. Știam că vine în dimineața aia la mine, la cafea. Dar telefoanele erau în bucătărie. Ușile închise, evident. Diana pe lângă ușă. Suna. De multe ori. Eu dormeam ca un prunc nepăsător. Ea suna. Spumele de la gură probabil că-i ajunseseră până la glezne când în sfârșit s-a gândit să-mi bată romantic în geam. Eu buhaită de somn, ea nu așa plină de nervi cum aș fi fost eu.

Apoi, nașii. Îi așteptam la noi. Știam și ora. Au stat 5 minute pe lângă ușă cu sacoșele pline de ștrudel și eclere, suc și bere în brațe, pe lângă ușă. Și încă 15 minute în parcarea din fața blocului nostru în mașină. Când în sfârșit am văzut apelurile de pe telefoane, au reușit și ei să pătrundă în căminul preaiubiților lor fini. Și nu ne-au înjurat. Deloc.

A doua zi a venit rândul sor-mii. Venise să-și bea cafeaua cu noi. După 10 minute de sunat aiurea și-a băgat picioarele și mințile-n cap și-a tulit-o acasă boscorodind.

Deși aș vrea să spun că nu mi se pare amuzant, în semn de considerație față de apropiații mei, nu pot să vă mint. Mă distrează copios episoadele astea, deși știu sigur că eu aș înnebuni de nervi să plâng pe lângă ușa cuiva, mai ales când știu că e acasă și că mă așteaptă. Ieri râdeam cu my beau că la un moment dat, probabil destul de curând, n-o să mai vină nici dracu' la noi. Și jurăm că nu ne-am propus asta!