duminică, 3 iulie 2011

Out of the spotlight*

Am zeci de posturi începute și lăsate să le bată vântul inspirației pân-o ieși ceva din ele. Nici nu las să se aștearnă praful pe ele, nici nu le scot la lumina internetului. Încep unu', m-apuc de altu', le abandonez pe amândouă și tot așa.
Nu mai pot. E ca și cum aș fi secat. Nici o floare interesantă nu mai crește din mine. Numai bururieni.
Nu mai pot. Nu știu ce, dar eu nu mai pot. M-am împrăștiat în mii de zări și am nevoie să mă adun. Cred că m-au copleșit toate evenimentele din ultimele luni și eu n-am știut asta până azi. Nu știu ce voi rezolva în timpul ăsta, dacă e ceva de reparat sau dacă doar am nevoie de ... mine. De mine, așa cum eram înainte de blog, înainte de căsătorie, înainte de copil, înainte de toate sau dacă pur și simplu am nevoie să-mi petrec timpul așa cum fac oamenii care nu au descoperit încă internetul. Știu că pare ciudat că anunț asta, având în vedere că blogul ăsta nu mai era oricum ce a fost odată, dar o fac pentru că așa îmi iau, în primul rând, la revedere! de la mine, cea care scria aici. Nu, nu e un adio. O să ne întâlnim probabil mai curând decât cred(eți).

Adevărul e că sunt supărată. Sunt supărată pe toată lumea. Ieri am avut revelația că trebuie să scriu toate astea ca să mă curăț. Pentru că ieri a fost ziua în care am realizat că doar Iris mă mai face să râd. 
Sunt supărată pe doctorița mea că nu mi-a spus/amintit/sugerat că pot alege o rezervă privată, o să regret tot restul vieții asta. Sunt supărată pe asistentele alea odioase care cu juma de oră înainte să intru în operație s-au găsit să-și povestească una alteia, la capul meu, cum fata dinainte, care a stat aici, da, în patul ăsta, da, bebelușul ei a murit, na, asta e, așa a fost să fie - cum pula mea să spui povestea asta în urechile unei femei cu burta până-n tavan care în câteva minute va fi exact în poziția celei dinainte?! (Asta-mi întărește convingerea că asistentele au un soi de sadism bine susținut, un umor macabru, scabros pe care doar ele îl gustă). Sunt supărată pe toate zilele din spital, mă mir și acum că n-am murit de atâta tristețe și jale și sfârșeală (sigur, într-un fel nu mă mir, Iris era acolo, așa mică și moale, să mă susțină să nu cad). Sunt supărată pe maică-mea că a venit în țară abia a doua zi după operație și că a luat totul ca bine c-a trecut, s-a terminat, când la mine abia începeau toate. Sunt supărată pe ea că nu a fost there for me, caldă și înțelegătoare, cum credeam și-mi doream să fie (faptul că știu că s-a străduit nu mă ajută). Sunt supărată pe toate prietenele mele că n-au intuit prin ce transformări trec și câtă nevoie aveam să fiu înțeleasă, ascultată, mângâiată- îmi aduc aminte ce liniște se făcea când povesteam cum a fost... și cum îmi spuneau na, lasă, bine c-a trecut... păi n-a trecut, de asta vorbesc, de asta vreau să vorbesc!!! Apoi își mutau rapid atenția către Iris și deși mă bucura asta, nu puteam să nu mă simt abandonată. Sunt supărată că nu mai fumez. Sunt supărată pe vergeturile astea oribile, dacă mă uit cu atenție, sigur descopăr măcar una și pe nas. Sunt supărată pe mine, c-am vrut să mă ridic la nivelul așteptărilor (pe care credeam că le au alții de la mine și, mai rău, la cele la care credeam singură că tre să fiu) și n-am vrut să recunosc că am rău de înălțime. Sunt supărată că m-am acrit și ciufut așa. Sunt supărată pe sor-mea care preferă să iasă la plimbare cu o prietenă și plodul ei, decât cu mine și Iris. Sunt supărată pe nașul meu care m-a sunat din greșeală când eram la terapie intensivă. Sunt supărată pe toți oamenii care mi se impun, care-mi dictează reguli de creștere și alimentare pentru Iris, mizând pe faptul că fiind primul copil, n-am de unde ști ce și cum, decât de la ei, experimentații, grozavii, THE părinții! Sunt supărată pe țara asta. Sunt supărată că atunci, în prima lună, nu am simțit că mi se acordă atenția/importanța de care aveam nevoie. Sunt supărată pe beau că a fost și e așa înțelegător că mă face să mă simt prost. Sunt supărată pe mine cel mai tare, că n-am știut să gestionez toate astea, că nu iau oamenii așa cum sunt, că mi-i imaginez mai buni, mai atașați de mine, că vreau să-i schimb pentru că mi se par stricați, mă enervează că nu-i las să persiste în prostia (as necunoaștere/informare eronată) lor și mă agit să le spun că greșesc (pentru ce? de ce naiba-mi pasă? fuck off, fiecare cu-ale lui).
Cred că și frica asta surdă, permanentă, neobosită, să nu cumva să pățească Iris ceva, m-a făcut așa. Dar crește floarea, și deși frica asta nu dispare (și nu-mi fac iluzii c-o să dispară vreodată), mă obișnuiesc cu ea și-nvăț s-o îmblânzesc punându-i hamuri.
Hai, să ne vedem citim cu bine!

*Cu randurile astea voiam sa-mi iau adio de la blog, de la online, acum cateva luni. Macar pentru o perioada. Scrise in reprize, randurile astea, insa, la final, nu au facut decat sa ma aduca acasa. Amintindu-mi toate lucrurile care au sapat in mine in perioada imediat nasterii, nu am facut decat sa ma cufund si mai tare in apa asta murdara pentru ca la sfarsit sa ies din ea curata. Le public pentru ca asta a fost terapia mea. Poate fi si pentru altele.

9 comentarii:

Carla spunea...

Voiam să-ţi spun că, atâta vreme cât faci ceea ce simţi că e bine pentru tine, nu-i nevoie să te uiţi nicio clipă înapoi. Nici la blog, nici la noi - cititorii, nici la textele nefinalizate din draft (am şi eu aproape 80, hihi!).

Dar la final am înteles contextul şi, sincer, m-am bucurat să ştiu că "te-ai curăţat" - între timp - de ceea ce te supăra...

Acum, n-am agreat niciodată rolul de party-pooper, însă - din dureroasa mea experienţă personală - încerc să te avertizez că tot ceea ce ai descris poate fi doar vârful unui iceberg ce ameninţă a te scufunda cu totul, la un moment dat. Din fericire, avem fiecare o barcă de salvare, fie că ea se numeşte Iris, Natalia, Sofia sau altcumva... Însă la ce bun să trecem prin asta, dacă nu e neapărat necesar?!

După naştere m-am simţit, şi eu, la fel... furioasă pe tot ce mi s-a întâmplat: pe medicul rezident ce mi-a rupt membranele "din greşeală", provocand o naştere prematură ce putea aduce cu ea o nenorocire... de spitalul "prieten al copilului" unde am trăit clipele de coşmar ale vieţii mele... de asistentele de la centrul de prematuri care descurajau total alăptarea... de mama care n-a ştiut apoi SĂ MĂ FACĂ SĂ ALĂPTEZ, chiar şi cu preţul a câteva palme zdravene!... de soţul care lipsea prea mult de acasă, la serviciu, iar noaptea dormea ca un mort, complet surd la plânsetele sfâşietoare ale fetelor... de prieteni ce nu m-au sunat cu lunile... de burta imensă ce părea că nu se mai retrage-n veci... de tot, de tot, de tot!!!

Şi-mi era atât de teamă să-mi exprim, chiar şi faţă de mine însămi, aceste furii!!! Îmi aminteam de medicul rezident şi aveam impulsul de a-l reclama la Colegiul Medicilor şi de a-l târî prin tribunale, pentru ca în secunda următoare să mă gândesc cu teamă la "Mânia lui Dumnezeu", pentru că nu ştiu să mă bucur de finalitatea până la urmă fericită a ebenimentelor şi nu ştiu să uit, să iert, să mă focusez pe ceea ce e cu adevărat valoros în viaţa mea... "Nemulţumitului i se ia darul" este proverbul ce mă înspăimântă cel mai tare, în acest context.

Am încercat să pun toate acetea deoparte, să mă elibere, să întorc tot acest timp şi energie irosite în slujba furiei şi regretelor, câştigându-l pentru a mă bucura, 100%, de fetele mele... Refugiul a fost călduţ o vreme dar, ca orice lcuru ascuns sub preş, la un moment dat a ieşit de acolo, acaparându-mă cu o şi mai mare forţă: o forţă întoarsă, acum, împortiva mea!

Am devenit, astfel, furioasă pe mine: că, dintr-o umilinţă tipică, n-am fost în stare să-l opresc pe dobitocul ăla să mă palpeze până în gât... pe mine că n-am avut, din vanitate, nici cea mai mică intenţie să mă informez cu adevărat despre problemele reale de alăptare, chiat că ştiam bine că voi naşte gemeni, probabil prematur, deci voi avea o situaţie delicată... pe mine că n-am avut forţa să-mi urmez instinctele şi am învăţat atât de repede şi dobitoceşte lecţia cu "ele nu vor suge, sunt prea mici, nu le chinui!"... pe mine că în loc să dorm, să trăiesc, să respir doar pentru ele, am avut în primele luni grija curăţeniei din casă, a vaselor nespălate, a mâncării pentru soţul plecat pe şantier... şi multe altele.

Am scris romane deja... nu mă pot opri şi nu vreau să transfer toate rândurile astea pe blogul meu, de teamă... ghici!... să n-o rănesc pe mama, care citeşte acolo tot ce scriu...

Ca să nu omit finalul... povestirea e cu final deschis. LA mine încă nu s-a terminat, nu e linişte, nu e pace în mine, nu e senin decât în momentele de abandon cu fetele... Nu ştiu când va fi.

Se poate şi mai rău, deci. Şi dacă, din nefericire, aluneci şi tu acolo, lupta cu tine e suficient de epuizantă şi fără să mai consumi energie pentru a i te împotrivi... Las-o să trecă, la fel ca pe o furtună, usucă-ţi hainele şi sufletul şi, până la următoarea, bucură-te de soare, de iubire şi căldură, căci nicio umbrelă nu te va feri de tot acest potop de gânduri...

Ambasadoarea spunea...

Of, Carla... pe mine toate starile astea, desi-mi dadeam seama ca sunt normale, m-au luat prin surprindere. Ma asteptam ca dupa sarcina si nastere sa se aseze imediat totul in fagas normal, nu stiam ca e nevoie de un timp SI pt asta. Cand am simtit ca dau pe-afara, m-am apucat sa scriu. Bine, eu oricum ma folosesc cu nerusinare de blogul asta ca de un cos de gunoi unde arunc tot ce-i mai negru si mai fierbinte in mine... poti sa faci si tu asta, pe un alt blog, sub pseudonim, sau intr-o agenda, intr-un word, dar adevarata eliberare vine dupa ce trimiti in eter toate supararile, ca si cum "ok, asta sunt, imi asum si una si alta, nu sunt perfecta, dar am dreptul sa ma linistesc, sa fiu eu cu mine sincera". Din fericire, eu am un mecanism de aparare (si de curatare) care se activeaza piuind cu toate sirenele, facandu-ma sa urlu/tip/blestem/injur/acuz ca apoi sa ma golesc de toate si sa ma linistesc. Cred ca-i foarte important sa te impaci cu tine, sa nu te mai invinovatesti pt lipsa alaptarii, in fond, fetitele sunt sanatoase, nu asta conteaza, nu despre asta-i vorba pana la urma? Oricum, nu putem schimba ce a fost, n-a fost nici cea mai rea experienta (comparativ cu altele) si mai avem si niste fete grozave, as spune ca nici nu mai conteaza prin ce am trecut in spital, privit din unghiul asta. Cat despre mame... avem (inca) posibilitatea sa nu devenim copii ale lor :)

vyanna spunea...

Buna Ambasadoareo!
Am citit sughitand poastarea ta.. Mi-e dor de tine si de mine si de noi.. Mi-e dor de anii ce-au trecut si nah.. nu ii mai pot intoarce..
Tu oricum esti cea mai puternica si am asa multa incredere in tine... Parca te vad iarasi cum ai sa razi de tine cum o faci mereu...
Nu ma lasa, te rog.. nu pleca! :) scrie-mi!!!
Eu sunt tot aici sa stii.. am disparut doar din scrieri si din tot..

Te ador,
Fir de nisip

Lorelei spunea...

Si eu m-am regasit in toate temerile si revoltele tale. Si in sperante. Si in luarile de la capat.;)

Ambasadoarea spunea...

Well, hello, Vyanna!:) Unde-ai umblat, ce-ai mai facut? Hai, zi tot (pe mail, daca nu aici)!
Eu nu plec nicaieri, doar era sa plec. Ai citit si randurile de la final?:D

Iata ca toate trecem prin asa ceva, acum nu facem decat sa ne confirmam una alteia ca nu suntem defecte. Bine ca trece, Lorelei!

dramaqueen spunea...

Oricat de ieftin si inutil ar suna, imi pare rau!

radiowhisper.com spunea...

Buna Ziua!
Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper – un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.
Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.
Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:
Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi luăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.
Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta_whisper sau un e-mail, tot la asculta_whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe.

http://www.radiowhisper.com
Multumesc,
Cu stimă Vlad!

Evergreen spunea...

N-am de unde sa stiu cum e, deci n-am cum sa spun ca te inteleg, dar uneori e bine sa depinzi numai de tine. Imi pare rau ca ai fost atat de trista si imi pare si mai rau ca te-ai simtit abandonata.

Spune-le la timpul potrivit, daca poti si ai curaj. Nu le lasa sa se adune... ca iesi mai greu limpede din marea murdara.

Te imbratisez cu drag!

Si-o pup pe Iris pe ochisorii aia superbi

Ambasadoarea spunea...

Rocs, eu cred ca ce am trait a fost normal si ma bucur ca am gasit singura "calea" :)) Pupam si noi gagica roșă!