luni, 4 aprilie 2011

Întrebarea e

Mi se strânge stomacul când îmi amintesc că nu sunt pentru ceilalți atât de specială cum mă cred eu în capul meu. Nu am prieteni care să coacă o zi și-o noapte blaturi pentru tortul de ziua mea. Nu am prieteni care să fure halate de asistentă ca să intre în salon să mă vadă o clipă. Nu am prieteni care să-mi facă petreceri-surpriză. Nu am prieteni care fug de la muncă să vină să-mi aducă o țigară, o castană, ceva. Nu am prieteni care tremură de grija mea. Nu am prieteni pentru care să fiu așa cum înțeleg eu să fiu prietenă.

Întrebarea e: nu-i merit?
Se prea poate să nu-i merit.
Întrebarea e: dacă i-am avut și i-am pierdut, e vina mea?
Se prea poate să fie vina mea.
Întrebarea e: le-o fi dor de mine?
Că mie se prea poate să-mi fie dor.

14 comentarii:

Andrada spunea...

hm.

Andrada spunea...

Pai intreaba-i. Eu cred ca le e. Au acces la blog? :D

Ambasadoarea spunea...

Hm. Si daca le e si nu o spun niciodata, e ca si cum nu le-ar fi. O sa fac si eu ca ei.

Andrada spunea...

Nu cred ca e o idee buna :P.

Ambasadoarea spunea...

Nici eu nu cred :D

Anda spunea...

Hmm. Eu m-am lamurit de o vreme ca "asa speciala" o sa fiu numai pentru niste rude de gradu' unu. Altfel, poate ca imi e mie greu sa ma fac cunoscuta, de se intelege tot altceva. De meritat ii merit, cred ca i-am pierdut si din vina mea, da, poate ne mai gandim asa unii la altii, dar ne cam duce viata unde vrea.

MD spunea...

Same thing here :(

Ambasadoarea spunea...

Anda, detest ca tre sa zic asta, da' asa-i, viata ne duce unde vrea ea si nici nu tine cont ca noi nu vrem acolo.

Pai si ce ne facem, MD, o lasam asa?

MD spunea...

Eu una am obosit sa mai trag de cea din cauza careia sufar acum. Sa fie sanatoasa. Habar n-are ce pierde. O sa am grija de celelalte si raman cu superanta ca exista totusi cineva, undeva, asa cum l-ai descris si tu :)

MD spunea...

Eu una am obosit sa mai trag de cea din cauza careia sufar acum. Sa fie sanatoasa. Habar n-are ce pierde. O sa am grija de celelalte si raman cu superanta ca exista totusi cineva, undeva, asa cum l-ai descris si tu :)

Ambasadoarea spunea...

Asa-i, pierderea nu-i doar a noastra. Poate exista, n-o fi utopie...

Evergreen spunea...

Nu cred că e vina nimănui. Am avut prieteni din ăștia, drumurile s-au separat. Recunosc, m-a săgetat în inimă însemnarea ta, dar apoi am realizat că poate ăsta e cursul firesc al vieții.

Unii sunt făcuți să rămână non stop unii lângă alții, iar ceilalți nu. Și totuși, dacă te frământă, poate ar fi bine să le spui. Ori poate tu știi mai bine dacă să le sau să rămână doar un gând al tău.

Ce a fost frumos nu o să se șteargă niciodată

Ambasadoarea spunea...

Pai stii ce? Eu am (de-acum prostul) obicei sa spun, dar pt ca nu (mai) simt ca destinatarul apreciaza/intelege/simte/cunoaste ce zic eu acolo, ma simt cam aiurea... asa ca nu, decizia mea e sa nu mai spun nici eu nimic. Sper sa ma tin de ea ;)

Mirela spunea...

...atunci cand ai pus blogul sub ”cheie”, un timp am fost atat de trista si chiar ma gandeam la tine cum ai trecut toata perioada, cum ai nascut, cum e floricica (stiam ca te hotarasesi la numele ei frumos de Iris) dar ma resemnasem...era unul dintre putinele bloguri pe care le citeam constant pentru ca imi place tare mult cum scrii...Dimineata m-am apucat sa vaz daca au mai invatat fluturii sa zboare si deja am facut vreo doua pauze pentru ca am de recuperat de pe la 6-7 luni incoace, din burtica adica. Si taaaaaaare mai sunt bucuroaa...gata, restul spuselor la sfarsitul maratonului...:) asa ca sa stii ca mai ai prieteni tacuti, necunoscuti care nu0ti cer nimic, doar sa citeasca ceea ce scrii...:):)