Toate drumurile duc spre 27

Mi se întoarce stomacul pe dos. O gheară metalică, uriaşă îmi împrăştie organele prin corp. Simt că inima nu mai e inimă, doar atârnă ca un clopot vechi, greu. În gât un nod ca un ghem din sârmă înghimpată, înţepenit. Pe umeri căluşari în formaţie de 10 bat pasul pe loc înainte să bage o învârtită.

Sunt obosită. Nu fac nimic(?) şi sunt obosită. Mă obosesc gândurile, întrebările, promisiunile, surprizele. Stomacul mi se strânge la fiecare cuvânt care începe cu n. Ştiu că mă aşteaptă în continuare drumuri lungi, obositoare, cabine de probă, ochi întrebători, deşănţatul da, mă, arată bine, îţi vine bine... decizii, împotriviri (o să pot să mă mai împotrivesc sau o să mă las călcată, sedată?), discuţii, sute de păreri, sute de ochi curioşi. Ştiu ce vreau, dar mă tem că n-o să am revelaţii peste revelaţii. Ştiu ce nu vreau, dar mă tem că nu-i pot controla pe toţi. E de departe cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, cea mai solicitantă.
Toate cele 46 de zile care au mai rămas se vor scurge ca nişte ore, în defavoarea mea şi tot ce îmi doresc este să nu uit ce îmi doresc şi poate o să am atâta noroc încât să se întâmple toate după voia mea.
Unul dintre efectele perioadei în care mă zbat acum e că blogul ăsta va intra într-o perioadă de (semi)hibernare şi, mai sigur, ne vom reîntâlni de partea cealaltă a baricadei, eu cu alt statut, mai relaxată, mai doamnă:)