Ambasadoarea, cea mai iubită dintre mizerabili (2)

Nu sclipesc de frumuseţe şi nici nu-mi ies bucăţi de inteligenţă pe gură de câte ori o deschid, dar nu exagerez cu nimic când spun că sunt specială! Că fiecare în parte e aşa, nu mulţi o ştiu. Nu mulţi o cred. Nu mulţi cultivă în ei copaci bondoci pe care urcă sus, sus, sus. Nu mulţi au scări în suflet, de care alţii se agaţă să nu cadă. Eu, în schimb, m-am antrenat să fiu specială. Acum, orice aş face, rămân aşa:D

Din categoria băieţilor care mi-au cerut prietenia (ce expresie de rahat!) de-a lungul vieţii mele tumultoase, tre' să pomenesc de un Daniel, care în clasa a şasea (şi ţineţi cont că fetele din clasa a şasea de pe vremea mea erau complet diferite de fetele de clasa a şasea din ziua de azi) mi-a trimis un bilet pe care scrie (da, îl am şi acum) Aş vrea să-ţi spun că îmi place mult de tine, da' nu-ţi spun, că tu eşti prea bulangioaică. Scârbă de mică, aşadar:D

Nu ştiu ce era cu mine, ce naţii de feromoni mutanţi secretam, da' se făcea că atrăgeam toţi analfabeţii din oraş şi mă trezeam cu scrisorele/bileţele de la toţi terminaţii, ceea ce nu era rău de tot, pentru că o făceam pe profesoara, le corectam declaraţiile cu pix cu pastă roşie. Sau, dacă eram într-o formă de zile mari, îi făceam de tot râsu' privindu-i în ochi.

Se mai nimerea să primesc flori. Bad idea! Bad-bad! Eu nu suport, nu-mi place să primesc flori de când mă ştiu! Mai ales pe stradă fiind. Aşa că ori mă jucam cu ele până le rupeam ori mă făceam că le scap ori îi băteam cu ele în cap sau le aruncam direct. Pentru că le ziceam dinainte, da' probabil că ei considerau că aplic un soi de psihologie inversă şi că, de fapt, îmi doream cu ardoare să primesc flori!

Am mai spus pe ici, pe colo, cum aveam eu o aptitudine specială de a mă împrieteni cu oameni de toate vârstele şi categoriile sociale. Aşa că, în căutare de sponsori pentru un Bal al Mărţişorului, m-am împrietenit cu redactorul-şef de la un ziar (nu spui care;), cu răspândire naţională, care, în momentul în care mi-a spus că vrea să ne întâlnim la un suc singuri, m-am înfiinţat în barul respectiv cu două dintre prietenele mele şi cu un amic:D Cre' că i-a plăcut la nebunie, da' a tăcut chitic:)) Era un om tâmpit, am râs şi m-am distrat în perioada aia de-am înnebunit.

Aveam o problemă de adaptare şi nu eram în stare, cu toate asigurările lui (oricare ar fi fost el) şi cu toate împingerile de la spate ale prietenelor mele, să mă duc singură la o întâlnire. Eu aveam nevoie, şi dacă mă gândesc bine şi în ziua de azi cam la fel e, de plase de siguranţă. Cu cât mai multe cu atât mai bine.

A fi sau a nu fi best friend

Îs curioasă dacă prietenii mei vor mai fi la fel, adică nu dacă ei vor fi la fel, dacă eu îi voi privi la fel, când, de fapt, niciodată nu privim o persoană la fel şi nici împrejurările nu rămân la fel şi drumurile sunt altele şi interacţiunile diferă. Poate ne învăţăm să catalogăm drept best friend o persoană care încetează să mai fie. Încetează sau nu? Dacă primeşti titlul ăsta, rămâne al tău toată viaţa? Să zicem că dacă faci vreo nefăcută, nu rămâne. Dar dacă investeşti în prietenia asta, dacă te duci mereu în piaţa accesoriilor pentru prietenii şi alegi cu grijă cele mai proaspete ierburi care împiedică răcirea relaţiei, dacă ţi-e dor mereu şi nu uiţi să suni, dacă nu te imaginezi mergând prin viaţă fără ei şi, totuşi, cu toate astea şi încă multe altele, continui să te plasezi, cu tot cu nevoile tale nesatisfăcute, undeva la mijlocul distanţei dintre tine şi ei, şi simţi că nu ajunge să deţii marele titlu de best friend când nu mai beţi cafeaua împreună, nu vă îmbătaţi râzând în acelaşi club, nu vă ţineţi de mână în drum spre vreun cabinet medical, nu mergeţi la cumpărături împreună, nu mâncaţi nici măcar în fiecare duminică împreună şi urechile care ai vrea să-ţi asculte toate prostiile, ascultă prostiile altora, pentru că urechile tale cele mai bune s-au mutat în alt oraş, ce faci?!
Cred că prieteniile au la bază toate lucrurile mărunte pe care le facem din nevoie, instinct şi gând. Ţi-aş da titlul ăsta înapoi dacă ne-am putea întoarce la ceea ce a determinat să ne catalogăm aşa. Ştii, îţi faci o idee despre ceva dintr-o nevoie absolut naturală şi constaţi că nu e nimeni nici la dreapta, nici la stânga ta. Şi începi să spui, să ceri, să impui, să cerţi, să (te) superi. Şi e păcat că faci asta şi-ţi pare rău că ai spus, ai cerut, ai impus, ai certat şi (te-)ai supărat. Pentru că dacă toate astea nu au venit firesc, de la sine, de la tine, n-or să vină nici cerute. Dar frustrarea ta creşte şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele, dar n-o faci pentru că înţelegi şi ştii că dincolo de tine există şi viaţă şi muncă şi distracţie şi substituţi.

Şi timpul trece, sapă. În rest, nimic.

Mă declar nesatisfăcută:)

Drumul spre Bucureşti a fost o adevărată aventură din cauza unui fenomen meteorologic mai mult decât scârbos, un soi de ploaie-ninsoare foarte deasă, şi pentru că nu eram singuri pe şosele, toată apa de pe roţile maşinilor mult mai înalte decât o Micra sărea fix pe parbrizul nostru, ceea ce făcea ca timp de câteva secunde să nu mai vezi nici un rahat în faţă. Am sperat ca până ajungem la destinaţie să se mai potolească ca să ne putem plimba în voie prin centrul vechi, la pas. Am sperat degeaba şi aparatul meu foto a rămas nesatisfăcut.
Am fost în Băneasa Mall (iar) şi nu cred că-mi mai trebuie să-mi târâi picioarele aşa des pe-acolo, mai ales că am fost atât de idioată încât nu mi-am cumpărat poşeta care îmi plăcuse, pentru că aveam impresia că nu îmi place atât de mult, dar, culmea!, chiar îmi plăcea. Am mâncat chifteluţe suedeze în Ikea, sosul era un pic cam dubios pentru gusturile mele, mai ales culoarea lui. Seara am fost în El grande Comandante (iar) îmbrăcată de parcă eram dată de pomană:) Ăsta ar fi şi el încă un motiv pentru care îmi place Bucureştiul; ca şi la mare, te poţi îmbrăca oricât de ciudat vrei, fără să te arate cineva cu deştul:) Am băut o bere care m-a ameţit înainte să-mi dau seama, când dădeam semne că mă înviorez am dat fuga la bar de unde m-am întors cu un gin tonic şi o măslină (bună tare măslina asta!), muzica totuşi era mai puţin bună ca altădată, poate şi de asta nu am stat decât până la 2. Somnul de vineri noapte nu a fost chiar ca în sânul lui Adam, ceea ce m-a făcut să fiu cam ciufută la trezire. Asta şi încă altele. Sâmbătă am luat micul-dejun în City Grill, dacă nu mi se părea că nu-mi mai ajunge mâncarea, nu mai comandam cartofi ţărani, cum i-a numit ospătăriţa aia cu faţă de pichi. Apoi am pierdut vremea pe la târg, unde am obosit mai ceva ca dupa 3000 de metri garduri. Drumul spre casă a fost luuuuuuung, mai ales din cauză că şoferiţa este proaspăt lăsată de fumat şi nu prea ne-a lăsat să fumăm, ceea ce, evident, îmi provoca un chef de fumat de parcă atunci descoperisem plăcerea asta.
Plimbarea asta nu a fost deloc aşa cum aş fi vrut eu, dar nu-i nimic, de asta repetă oamenii experienţele, ca până la urmă să iasă cum vor ei:) Nu m-am întâlnit cu Cora, nu am băut ceai în Cărtureşti, nu m-am plimbat pe Lipscani, nu m-am îmbătat cum trebuia, nu mi-am cumpărat nici o carte, nici o poşetă şi nici nu m-am lămurit în privinţa rochiei. Un pic cam de rahat;;)

Her name is Dress. THE DRESS.

Şi ea nu există. Ea se încăpăţânează să nu existe. Să nu se lase găsită, probată, cumpărată.

Am fost la Expo Ideal Mariaj, Romexpo, Bucureşti, România, Europa de Est. Am fost cu speranţe şi cu pretenţii. Am plecat de acolo cu un portbagaj plin de cărţi de vizită, pliante, calendare, cataloage şi alt gen de fiţuici, obosită, cu dureri de ochi de la atâta aglomeraţie şi cu dureri de picioare de la atâtea slalomuri. Era un fel de slalom printre cretini:) Am făcut n+1 poze, am văzut mirese-fotomodele cu păr la subraţ şi am descoperit că şi piţipoancele se mărită şi că reprezintă un target sigur şi aparte, din moment ce le erau dedicate atâtea standuri. Am văzut fete, viitoare mirese care nu au simţul măsurii şi al ridicolului, care văd oglindindu-se eronat imaginea unei fete slabe, când ele sunt caltaboaşe. Am văzut viitori miri rotindu-şi ochii în cap din cauza preţurilor şi am auzit şi o discuţie (Ea: Nu ştiu dacă mă avantajează stilul ăsta de rochie. El: Pe mine sigur nu mă avantajează preţul). Am văzut rochii foarte scumpe sau mai accesibile, scurte sau până'n călcâie, înfoiate sau mai simple, albe, crem, verzi, mov sau roşii, cu zorzoane, împletituri, înflorituri, înfofoliri, cu pietricele-pietricioase-sclipitoare, mărgele, mărgeluţe, din materiale superbe la atingere sau din perdea, sclipicioase sau banale, foarte fine sau foarte greu de îmbrăcat şi purtat. Nici una nu era A MEA! Am văzut şi rochii de seară neinteresante sau chiar cu efect de vino'ncoa, costume, fracuri şi smokinguri, diferite culori şi combinaţii pentru amenajări/decorări săli, porumbei albi cu coada neagră, limuzină de epocă, trăsuri sau limuzină-tanc, buchete de flori superbe în culori îndrăzneţe, pantofi oribili şi sandale de peizancă sau, dimpotrivă, superb făcute. M-am convins că românii ştiu să pută a transpiraţie când te aştepţi mai puţin şi nu, nu-i o scuză că înăuntru era foarte cald. Am văzut 3 minute dintr-o prezentare de rochii de seară prea scumpe şi prea naspa şi o fotomodeală căreia îi tremura guşa când mergea şi părea că calcă'n străchini (emoţii, dom'le). Ca sa conchid, 10 lei, cât costa intrarea, e prea mult pentru ce te aştepta înăuntru:) Părerea mea, of course.

Poze în susţinerea celor spuse:)

şi
to be continued;)