miercuri, 17 septembrie 2014

Superiubirea

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 11 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când să mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun prețuri ridicole, de la gratis în sus, pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!
__________________
(should) be continued 

2 comentarii:

Zâna de la colț spunea...

Frumoasă rău superiubirea ta. Câteodată mi-e ciudă că iubirile mele sunt calculate (nu, nu la modul ăla), măsurate, raționalizate. Dar și eu mi le trăiesc tot într-un atelier... :-)

Ambasadoarea spunea...

Iubirile din "atelierul din fundul creierului (sau al inimii?)" sunt intotdeauna mult mai misto decat cele din realitate :p