marți, 7 decembrie 2010

Cum se naste o floare

Nu stiu cum sa incep povestea asta. Nu stiu daca sa incerc sa ma detasez de ea si sa prezint totul la rece sau, dimpotriva, intim si direct, asa cum am trait-o. Hai sa vedem ce iese.

Joi. Dupa o noapte fara ganduri, ne trezim (de tot) pe la 6 dimineata (eu de pe la 4.30, pentru ca Iris isi manifesta entuziasmul foarte clar prin impunsaturi ferme in coaste, stomac si ce mai gasea prin jur), cautam juma de ora biletul de internare, cand ne hotaram sa plecam fara el, il gaseste beau-ul undeva pe jos. Pe la 7 iesim din casa. Imi era frig sau tremurau emotiile-n mine? Nu mai stiu. In fata spitalului mi s-a pus un nod cat o piatra de moara in gat. Ne-am ratacit pe holurile spitalului. Ma gandeam sa ma intorc acasa, sa m-apuc sa inventez metode care sa nu ma puna pe mine si-un spital judetean in aceeasi propozitie. Aerul era cald, in rest totul glacial. Ne indruma cineva catre Internari. Nu l-au lasat pe beau sa intre. In mine plangeam suvoaie. O acritura de femeie (infirmiera, femeie de serviciu sau dracu' gol) imi spune sa ma schimb, sa imi pun camasa aia a lor (in dungi colorate, ca de clovn, despicata si rupta) si-am avut senzatia ca am incetat sa fiu femeie, sa fiu om, eram doar un corp umblator, manevrat de un papusar nevrotic.
Asa echipata, insotita de beau si de femeia aia care-mi behaia la ureche sa-i punem numele Ecaterina (era sf. Ecaterina pe 25) furandu-mi ultimele minute cu beau-ul, urcam cu liftul pana la etajul 1 (sau 2?) la Blocul de Nasteri. In mine plangeam suvoaie cand l-am lasat pe beau la usa. Aici m-am simtit mai animal decat isi poate cineva imagina. Am avut dreptate sa ma tem de actiunile premergatoare operatiei, ele, nu operatia, nu durerile, au facut din experienta asta una cu brrrr in fata. Am stat intr-o sala pe unul din paturile cu cearsafurile patate pana la 10.38 cand m-am ridicat sa ma indrept spre sala de operatie, nu inainte de a-i mai da un bip beau-lui. Pana atunci mi-am umplut timpul cu bocitul, nu mai plangeam in mine suvoaie, plangeam de-a binelea, ca de sfarsit de lume si de mine. La capul patului aveam geanta cu ce credeam eu ca am nevoie si, desigur, traista cu cele trebuincioase operatiei: seringi, fire de sutura, comprese, pansamente, leucoplast, manusi si nu mai stiu ce rahaturi inscrise pe lista data de doctorita. Daca nu le-as fi avut, rapanoasele alea de asistente m-ar fi coborat la rangul de euglena, asa frumos am vazut eu ca stiu sa se poarte.
In sala de operatie, lume multa, agitatie. Tineam niste bani intr-o mana pe care mi se sugerase sa ii dau anestezistului. Am facut-o si pe-asta. Mi-a fost scarba de mine, dar am facut-o. Acul prin care curgea licoarea magica care urma sa ma rupa in 2 jumatati, una care ramane sa simta si alta care se duce sa doarma, a fost aproape de nesimtit si m-am simtit usurata cand m-au intins pe masa. In scurt timp s-a facut cald de la mijloc in jos si inainte ca anestezia sa se instaleze complet am stiut (stiut, nu simtit) cand bisturiul mi-a atins pielea.
La 10.55 auzeam primul oracait. Din secunda aia si pana la sfarsitul operatiei am plans in continuu. Dupa, doctorita mi-a spus ca am emotionat-o foarte tare. Iris a luat de la mine gropita din barbie si ... sexul:) Restul, nobody knows. Nu stiu ce-as putea sa spun despre clipa cand mi-au aratat-o, e atat de a mea clipa asta incat simt ca mi-as bate joc de ea daca as incerca o descriere. Au asezat-o langa obrazul meu, era calda, moale, alba, pufoasa si cu gura mare:) Apoi, i-au aratat-o si beau-lui. Desi nu i-am vazut reactia, stiu sigur ce era in sufletul lui.
Operatia s-a terminat dupa mai putin de o ora. In timpul ei le auzeam pe doctorite si pe asistente vorbind despre salarii si bonusuri, din cand in cand cineva ma mangaia pe frunte, imi mai punea masca cu oxigen si-mi spunea sa nu mai plang (ma gandeam ca ar fi chiar o idee buna sa ma opresc pentru ca toate lacrimile mi se scurgeau in urechi si nu era placut, dar cum ma baga cineva in seama, cum incepeam mai tare...). La sfarsit am avut senzatia ca picioarele mele sunt desprinse de mine si ca asa, independente, se duc in lumea lor, ceea ce mi-a provocat o ameteala si-o greata tare neplacute.
Am fost transportata la Terapie Intensiva, o camera cu 4 paturi, unul dintre ele ocupat de o amica care fusese operata cu o ora inaintea mea (da, mare coincidenta sa ne nimerim amandoua). Aici urma sa-mi petrec restul de zi si toata noaptea. Dupa vreo ora cred l-au lasat pe beau sa vina sa ma vada. Abia ma potolisem cu plansul, era numa' bun sa incep iar. Mai ales ca ma simteam chiar incurajata de lacrimile lui:) Asta a fost un moment ... din ala, de pastrat, de netransmis, fierbinte si viu si foarte al nostru.
Cand a inceput sa se destrame minunea cu anestezia au inceput si durerile. Dureri, usturimi, arsuri. Calmante care le calmau si calmante care parca le inteteau. N-am reusit sa dorm deloc. Eram atat de obosita, de coplesita si de usurata ca am scapat ca nu puteam dormi. Mi s-au bagat 2 somnifere (diazepam) in perfuzie la un moment dat. Nimic. Ma straduiam sa ma misc, sa ma intorc de pe o parte pe alta, dar mai degraba mi-as fi tras o ranga in gura decat sa mai incerc iar si iar asta. Intr-un final, pe la 3, am reusit sa adorm vreo ora jumate. M-am trezit in urletele unei femei care nastea normal si m-am chircit in mine de durere auzind-o. Si-am tot auzit-o cateva ore bune.

Vineri. A inceput prost. La prima ora urma sa fim mutate in saloanele unde ne asteptau deja bestiile urlatoare. Pentru asta noi trebuia, ajutate, sa ne ridicam din pat, sa stam un pic la marginea patului pana se limpezeste imaginea, dupa care sa ne ridicam usor si sa ne instalam in carucior. Toata operatiunea asta se facea intr-o ordine, nu asa, orisicum. Amica mea, fiind prima operata, urma sa plece prima. Apoi eu si celelalte 2. Cand mi-a venit randul, doar pe jumatate ridicata, m-am prabusit alb-vanata inapoi pe perna cu ameteala-greata-durere de cap imensa. Imi cazuse tensiunea. Mi-au pus iar perfuzia. L-am sunat pe beau sa-mi aduca o cafea, pentru ca da, ma, in tot spitalul nu exista un strop si pentru mine, trebuia neaparat sa-mi fie adusa. Dupa cateva guri incepeam sa ma simt mai bine, dupa ce ma apucase disperarea ca toate au putut sa se ridice din prima, numai eu nu, ce ma fac, daca, daca si daca... A doua incercare a fost cu noroc, cu chinurile de rigoare am reusit si eu sa ajung in salonul unde ma astepta bestiuta.
Aici, din cand in cand, destul de des, veneau asistente sa ne intrebe cum ne simtim, daca avem nevoie de vreun calmant sau altceva, daca pot face ceva pentru noi, noi, mamele, si nici una care sa ii vada pe copii sau care sa ne dea un manual cu instructiuni de folosire, alaptare, adormire si linistire a bebeloilor. Asta in conditiile in care spitalul asta era declarat prieten al copilului. Prietenul pulii, daca e sa ma intrebati pe mine, din moment ce atitudinea era una de ignorare, de nepasare. N-a venit nimeni sa ne invete cum se alapteaza, cum se schimba sau cum se infasa un copil in carpele alea odioase. Fiecare s-a descurcat cum a putut, sperand ca face ceea ce trebuie. In parte, ne-am descurcat, dar toate am platit pentru asta.
Ziua s-a scurs tinand aproape non-stop in brate o bucatica din mine, din noi. Mi-era drag sa ma uit la ea, iar ea imi zambea asa misto ca nu mai contau durerile care ma faceau sa ma tarai prin camera ca o baba handicapata. Eram vecina de salon cu o Jenica si o Gafina. Trimiteam sms-uri si mms-uri. Si, desigur, imi venea sa plang de cate ori il vedeam pe beau. Dincolo de durerile astea insa nu mai era nimic. Nici o depresie, nici un gand negru.
Noaptea, dupa ce am adormit-o si-am asezat-o in patutul ei, l-am tras langa patul meu hotarata sa dorm si eu putin. Abia am reusit o ora. Ea era linistita, isi vedea de somnul ei, iar eu auzeam de fiecare data cand ridica o manuta, cand clipea, cand respira si somnul meu se speria de-atata liniste si bine.

Sambata. Of. Zilele astea parca au fost toate ca una. Una lunga si urata. Sambata oboseala a inceput sa isi spuna cuvantul. Eram surmenata si nu aveam ce sa fac ca sa nu mai fiu. In plus, traiam pe propria-mi piele incantarea de a alapta. Eram incantata pana la sange si le blestemam pe asistentele astea atat de prietene cu copilul, ca l-ar fi lasat sa moara de foame, decat sa ne dea dracu' niste lapte praf, pe care de altfel, il si cumparasem.

Duminica. Apogeul. Am facut ce-am facut si-am avut o cadere nervoasa. Dupa ce dormisem vreo 8 ore in 3 zile, dupa ce m-am lovit de atitudinea seaca a asistentelor si refuzul pediatrei de a-i da lapte praf (die, bitch!), dupa reprize de plans imposibil de controlat, care faceau taieturile operatiei sa usture ca dracu', m-a calmat doar gandul ca a doua zi, luni, as putea ajunge acasa. Asta a facut atat de bine psihicului meu ca in noaptea aia am reusit si eu sa dorm vreo 3 ore.

Luni. Nici ma-sa cand a nascut-o n-a asteptat-o cu atata nerabdare pe doctorita, cum o asteptam eu:) Desi mi se spusese ca ea face parte din categoria doctorilor care externeaza dupa 5 zile de la operatie, eu eram dispusa sa fac orice (orice!) sa plec atunci acasa. Inca o noapte in spital si-as fi innebunit sigur. N-a fost cazul sa ma dau de 3 ori peste cap. Totul era ok cu operatia, ma trimitea acasa. Eu si restul chiriaselor de pe palier plecam acasa. Eram ca un card de gaste pregatite de migrare, asa mergeam pe holuri si pe scari.
N-am mai avut chef sa ma schimb, asa ca am plecat din spital ca o nebuna scapata de la azil, in halat, pijamale si papuci de casa, dar cu un buchet de trandafiri in mana:) Era o zi superba, ca de primavara si eu ma simteam renascuta. Azi doar oja de la picioare e aceeasi. In rest, totul e schimbat si nimic in rau.

Concluzii. Eu am fost proasta. Nu m-am pregatit cum trebuie pentru nastere. Chiar daca in cazul meu a nascut doctorita:) Se putea sa fie si bine, se putea sa stau in rezerva (nu-mi dadeam seama cat de important e sa stai in niste conditii decente fara sa te oracaie la cap inca 3 bebelusi), se putea sa gasesc pe cineva in interiorul spitalului care sa imparta in numele meu bani in stanga si-n dreapta scutindu-ma pe mine de multe neplaceri. Acum, asta e, o sa am ce sfaturi sa dau cui o fi interesat. N-as mai trece pentru nimic in lume prin asa ceva, si uite ca am ajuns sa spun ca nu cezariana in sine e de speriat, dimpotriva, ora aia e chiar misto comparativ cu ce e inaintea si inapoia ei:)

8 comentarii:

cookie spunea...

ti-am citit postul asta si plang cu sughituri hormonale de saptamana 22. plang de emotia povestii tale si de groaza pentru ce ma asteapta si cu speranta ca timpul o sa treaca si pentru mine repede si are sa mi se ia de pe umeri actuala piatra de moara. hugs!

Enchanting Me spunea...

Si sa nasti normal este la fel de greu... La mine asistentele discutau despre faptul ca s-au scumpit... morcovii in piata ! :) Noroc ca trece timpul si toate astea se estompeaza in mintea noastra si ramanem cu niste copii minunati care ne aduc doar bucurii in viata asta mizerabila.

Corina spunea...

Sa va traiasca, sa fiti sanatoase si voioase, ce a fost mai greu a trecut, de acum incep alte greutati :) Te pup

Evergreen spunea...

:) Va imbratisez! Ce sa zic, m-am emotionat complet si m-am enervat, de asemenea... 'tu-i mama ma-sii de sistemul curului.

Bine ca sunteti bine

Carla spunea...

....
ăăăă...

....

Deci peste tot e la fel...

....

Citind povestea ta, parca am retrait zilele mele de cosmar in acel ”Spital prieten al copilului”...

Ambasadoarea spunea...

Pai o sa tot fie la fel, Carla, daca nu incetam sa credem ca asa e normalul medical in Romania... stii cati oameni iau lucrurile asa cum sunt, cati nu se gandesc ca poate (si trebuie) sa fie altfel?

Da, povestea ta e cutremuratoare...

shmeny spunea...

ar trebui sa fie o experienta cat se poate de calda si de apropiata. imi pare rau ca te-ai speriat asa. eu daca as mai naste o data, nu stiu cum as alege. pe de o parte nu mai halesc anestezii si mi-e teama de ele, pe de alta parte cand am nascut natural era s-o belesc pe fie-mea... plm!

Monia spunea...

Mda. Complex. A trecut.
Poate daca mamele noastre ar fi stiut cum se naste si ne-ar fi spus si noua, ar fi fost mai blanda experienta. Eu vad nasterea ca pe un eveniment al comunitatii de femei, cu sprijin si dragoste din parte jumatatilor. Suna cam de porc, dar n-am gasit alte cuvinte si alta ordine a cuvintelor in propozitie :) Mai precis, daca tu ai fi nascut natural, asistata de o moasa care sa iti explice ca faci bine ce faci, cum faci, cum simti, peste o vreme ai fi putut sa ii povestesti si sa ii dai increderea ca e "designed for success". Pe mine mama m-a ingrozit cu povestea ei si mai ales cu prejudecatile: "cum mama sa nasti natural la 41 de saptamani, la varsta ta?" De doua ori :D