marți, 14 decembrie 2010

19 zile de iriseală

Iris e în continuare cea mai frumoasă și cea mai a mea. În primele zile (mai ales în spital) treceau minutele/orele în care dormea ea fără ca eu să închid un ochi pentru că nu mă puteam opri din holbat. Mă uitam și mă minunam că e. Că punctul din burtă are acum mâini și picioare, că zâmbește și se întinde. Mă distrez cu ea, mă face fericită fiecare zâmbet al ei și am norocul să fie un copil liniștit.

Nu e ușor. Nu încetezi dintr-odată să mai fii ce erai înainte și nu te invadează subit și definitiv valuri calde de mămiceală, făcând din bestia egoistă care erai înainte o mamă dedicată, bună de dat exemplu. Nu încetezi să-ți mai dorești ore de somn nefragmentate și poate-ai vrea să ieși sau doar să zaci în brațele unui beau, să faci orice-ți trece prin cap fără să te țină ceva. Nu se mai poate. Toate astea, așa cum erau, sunt pierdute definitiv. Par niște pierderi masive. Și sunt, au importanța lor. Dar când mă uit la ea, orice altceva începe să pălească.

Eu am avut mari restanțe la somn, eram atât de obosită că nici nu-mi mai dădeam seama că sunt, mergeam pe pilot automat și mi se părea că aia sunt eu, că așa am fost mereu. Abia când am fost la pediatru cu ea mi-am dat seama după insistențele și repetițiile doctoriței că e cazul să dorm și eu când doarme ea și, lucru de care  parcă uitasem, să mănânc conștiincios, că laptele ăla nu vine singur, din cer. La câteva zile de la întoarcerea din spital m-am cântărit, aveam cu 12 kg mai puțin, ceea ce mi s-a părut încântător:)

4 comentarii:

Maria Coman spunea...

ti-am zis ca partea cu kilogramele e the easy one :))

Enchanting Me spunea...

Ma bucur pentru tot ce ti-e dat sa simti acum! :)

elEna spunea...

Mai, adevar zici: "cea mai frumoasa si cea mai a mea...". (Vezi ca ne-ai pus o poza cam palida si nu te credem ca e frumoasa. hihhihhiih. Aide, glumesc.)

Vaz ca nu te plangi de alaptat ca ar durea. Banuiesc ca e OK. De musafiri ce uita sa plece, sau de maica-ta ca te-ar dadaci, iarasi nu te plangi. Incetul cu incetul, dispare ceata si ramane numai lumina...

Da, sa mananci. Nu neaparat ca un lup, dar detoate. Sa creasca fetita sanatoasa!

Aproape off topic: vaz ca nu-s singura care ti-a proorocit ca dai jos kilele urjent. Na, asta da rezultat. Vezi ca parte din kilele date jos, inca nu-s "date de tot": oboseala, nesomnul si durerile din unele zile au dus poate la reducerea apetitului: adica esti cu stomacul numai pe jumate plin. Plus la nastere pierzi sange... etc. Indata ce lucrurile intra in normal, s-ar putea sa pui 1-2 kile la loc, sau sa nu dai mai departe kile jos in urmatoarele 2-3 sapt. Da' nu-i tragic; dup-aia se duc iar...

Ambasadoarea spunea...

Chiar ca, Maria. Acum, daca si restul de 9 ar disparea asa usor...

Se pare ca si eu ma bucur, Enchanting:)

Elena, ai dreptate, zorzonica e cam palida pt ca inca nu s-a "lepadat" de icter:)
Hmmm. Well. Alaptatul, inceputul a fost horror, un cosmar, un chin, cu rani, bocit de durere si toate alea. Thank God, am scapat.
Maica-mea, da, in primele zile imi venea s-o strang de gat, la prima baie imi venea s-o strang de gat. Apoi, cand mi-am mai revenit din oboseala si tot ce-a insemnat sederea in minunatul spital, mi-am dat seama ca-i tare bine ca are cine sta cu Iris cat fugim noi pana-n supermarket sau miniprix;)
Iar musafirii s-au simtit si n-au stat mult pe capul meu.
Si eu cred ca asa o sa fie cu kg, da' nu-i bai, mai e pana la vara:)