Knock, knock, knockin' on the 8th door

Luna a șaptea a fost... light. În afara faptului că am continuat să mă umflu ca un balon, un balon uriaș, nu din ăla slăbănog și lung (și știu asta cu toate că și acum evit oglinzile, e ... derutantă imaginea:), nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Nu pe plan fizic.

Mental, însă, mă pregătesc pentru momentul nașterii. Pentru că, așa cum mi-au spus posesoarele de fetițe, se pare că domnișoarele se cam grăbesc să țipe la lumea asta:) Voi nu știți ce înseamnă asta pentru mine. Nici nu știu cum să spun. O, God, aș putea fi la o distanță de maaaaaxim 8 săptămâni de momentul ăsta! Dacă privesc lucrurile așa, nu-mi dau seama unde s-au dus 30 de săptămâni, parcă ieri aflam că am un punct în burtă. Cu analogia asta dusă mai departe, aș putea foarte bine să le dau crezare femeilor și cărților care spun că se șterge amintirea durerilor... și chiar e credibil dacă acum eu abia îmi mai amintesc stările de rău de la început, când credeam sincer că n-o să le supraviețuiesc:) Se pare că în lunile de sarcină tre să ai răbdare, e ca într-un puzzle unde o stare/o schimbare o înlocuiește pe cea dinaintea ei și așa, construită stabil, ajungi la final.

Doctorița mea militează pentru sarcina normală (d'oh, ce surpriză!). Dar face asta cu explicații, comparând, ascultând ce am eu de zis, luând în calcul temerile mele, fără să râdă de prostiile debitate de mine (când mi-e frică, spun prostii:) și fără să dea ochii peste cap a nerăbdare și a silă. Sper să-i și pese suficient de mult încât să nu mă abandoneze în ziua/noaptea aia și dacă vede în mine un pic mai mult decât o pacientă o să merg pe mâna ei cu o tremurare de genunchi mai puțin. 

Dacă nașterea cu epidurală a rămas la stadiul de posibilitate doar în alt oraș, cezariana mă îngrozește la fel de tare ca și nașterea normală. Din poziția asta, parcă n-am nici o opțiune, nu? Așa mi se pare și mie. Ca să o citez pe doftoriță, "dacă vrei să alegi epidurala ca să eviți durerile travaliului, mai bine alegi cezariana." Well, asta m-a pus pe gânduri și mi-a întors iar convingerile pe dos. Apoi, susținerile ei, cu organismul care știe și poate să nască normal, cu creșterea progresivă a durerilor travaliului tocmai pentru a putea fi suportate, cu faptul că dacă un organism este sănătos și bebeloiul la fel, nu ai de ce să îl chinui cu o operație... par iarăși credibile. 

Așa cum văd acum lucrurile, o naștere normală pare a fi o decizie bună, dacă mama și copilul sunt perfect sănătoși și apți pentru asta (ceea ce, din păcate, nu prea poți ști cu exactitate până în momentul ăla, plus că pot interveni atâtea necunoscute neprevăzute care schimbă tot într-o clipă), dacă mama este pregătită psihic pentru asta (și-aș adăuga că asta mi se pare extrem de important), dacă relația cu medicul e una foarte bună (și cu asta nu mă refer la o relație de prietenie în care să ne bem cafeaua împreună), dacă spitalul în care va poposi gravida nu arată ca unul din secolul al XVIII lea, dacă te poți obișnui cu ideea că timp de maxim 8-10 ore poți fi ușor indisponibilă și indispusă din cauza unor dureri oribile care-ți vor aduce copilul pe lume și, în final, dacă viitoarea mamă se consideră o norocoasă:)

Și tot n-am uitat să-mi fie frică. Și ce frică! Mare cât ... burta mea, burta mea...