Gânduri din burtă

Să vorbim despre săptămâna a zecea? Mai bine nu... hai s-o lăsăm să treacă...

Și pe ea și pe următoarea și tot trimestrul ăsta care m-a întors pe toate părțile și chiar împotriva mea. Nu mă simt bine, eu care nu știu să suport să-mi fie rău. Mă simt slăbită, amețită, grețoasă. Aș fi vrut să mă laud într-o zi că mă simt mult mai bine și numai cât am gândit asta s-a dat alarma în corpul meu și-au început iar toate să se răstoarne în mine ca într-un carusel acționat de un om sadic. Apogeul l-am atins luni când mi s-a înnegrit deodată vederea pe margini, lumina se estompa și ea, oamenii parcă erau ruginii și dublați... și știți ce? Dacă eram singură în acel supermarket nici dracu' nu s-ar fi oprit să mă întrebe de ce stau așa chircită și albă, dacă mă simt rău, dacă am nevoie de ceva, poate doar dacă aș fi leșinat de tot și în căderea mea aș fi răsturnat nu știu ce rafturi... nu-i trist, mă?

Aniuei, știu că o să treacă, e imposibil să nu treacă, acum n-aș vrea decât să pot să mănânc cât de cât, să  pot să beau apă sau măcar să pot înghiți înfiorătoarele vitamine prenatale, de care îmi dau seama că am realmente nevoie. Cu atacurile de panică și cu coșmarurile mă descurc eu cumva. Aștept să se termine, să-mi mut existența oriunde în afara patului, vreau energia aia debordantă cu care m-au amăgit atâtea femei ex-însărcinate, vreau la mare și mi-e un dor teribil de locul unde-am fost a doua zi după nuntă.