Povestea celor 21 de zile (1)

Cred că aș putea scrie fără probleme zeci (sute, mii, miliarde:p) de pagini despre cum e viața începând cu a doua zi de după ultima țigară. Atâtea senzații, atâtea gânduri, atâtea despicări, atâtea ghemuri încâlcite, atâția nervi, atâta gol și-atâta plin la un loc, atâta poftă și-atâta voință, atâtea amintiri și-atâta dor, atâtea degete frecate unul de altul și-atâtea nasuri în vânt la cules de fumuri. (Pauză de poveste. Stăteam amândoi aseară pe canapea, geamul deschis, miros de țigară în nările noastre fluturânde. El: Kent 8. Eu: Kent touch this, și izbucnim amândoi în râs, ca doi amărâți ce suntem:p)

Planul: să ne lăsăm de fumat pentru 21 de zile, ta-daa!
De ce 21 și nu oviațășiunu? Pentru că, se pare, de atâta timp are nevoie creierul ca să învețe (sau să se dezvețe de) un obicei. Plus că dacă îi spui unui fumător că ar cam fi cazul să se lase de fumat, DE TOT, adică să nu mai fumeze NICIODATĂ, o să-l auzi schelălăind de durere, deci vă rog, ascultați-mă, nu folosiți cuvintele astea, nu asta e abordarea corectă:p
Motive:  Vreau să pot fi credibilă dacă o să fie cazul să am cu Iris discuția despre de ce nu sunt bune țigările.
Banii. Deși nu fumam exagerat, am realizat că împreună îi fumam grădinița fetii :D Când celelalte argumente nu mai stau în picioare, faptul că vezi în borcan banii pe care nu i-ai fumat, ajută.
Sănătatea: Nu mă încântă nici ideea de a fi unul dintre oamenii care mor din cauza fumatului, nici stricăciunile pe care le provoacă țigările.
Zenul, libertatea, puterea. Nu (prea) te simți prins când ești fumător, dar după ce te lași, îți dai seama că găsirea timpului și locului potrivit pentru fumat, banii (trebuie, trebuie să am bani pentru țigări), fuga la fumat și pretextele cu nervi/bucurii/statul la povești/inspirația/relaxarea sunt toate apăsătoare, îngrăditoare, ba chiar sclavagiste de-a dreptul:p
Înlocuirea activității negative cu una pozitivă. Nu, nu cu ciocolată, cum a înțeles creierul meu inițial, ci cu citit. Vrei să fumezi? Ia și citește! Asta a făcut ca în ultimele 14 zile să termin Alice, De veghe în lanul de secară și Fata cu cercel de perlă.
Atragerea consortului, fumător înrăit de 4000 de ani, în această poveste, pe principiul de ce să mă chinui singură, 'au nu ne-am luat noi la bine și la rău?! :D Și azi, după 2 săptămâni, sunt șocată că am reușit asta noi (dar mai ales el).

Day 1. Alice în Țara Minunilor. Eu în Țara Fără Fumuri.
De ce Alice în Țara Minunilor? Pentru că mi s-a părut potrivită pentru experimentul ăsta (păcat că nu are 1000 de pagini+).
Cele 2 țigări din scrumieră îmi scot ochii de câte ori intru în bucătărie, dar parcă simt un fel de confort știindu-le acolo. Beau-ul le miroase seara când vine de la munci:p

Day 2. Ce mi-a trebui-i-i-it? De ce m-am băgat în asta, de ce, de ce? 

Am uitat toate argumentele și spre seară, când ne-a făcut praf Iris, mi-aș fi fumat și părul din cap, nu doar țigările alea două. But then... pot fuma oricând, de ce s-o fac acum?

Parcă sunt 2 ființe în mine, gata de păruială, una rațională, optimistă, înțelegătoare, care pluteste pe nori roz, cu o stare de bine, și alta, un monstru nervos, ciufut, antipatic, care visează noaptea țigări, înjură ziua și nu înțelege de ce naiba să nu mai fumeze.

Cred că renunțarea la fumat e ceea ce o să aducă în viața mea (și alte) bune,  un magnet care trage după el altele, care învârte rotițe neînvârtite niciodată, făcându-mă pe mine un om mai bun și mai fericit. Adică, cel puțin, sper că asta-mi va fi răsplata :D

Nevoie (mare și deasă) de ciocolată.

Day 3. Înainte de jumătatea zilei, am terminat-o, după ce am lălăit-o cât am putut, cu Alice. Ce păcat, așa ce mi-a plăcut (de m-am riscat să râd cu Iris adormit, lipit de coaste)!

Mi se pare că am mult mai mult timp, nuș cum naiba. Probabil pentru că încerc să umplu cu ceva, altceva, minutele de țigară.

Fumatul te scoate din viața ta, în afara ei, pui pause și skip, de fiecare dată când fumezi și nici nu simți că faci vreun rău dacă te extragi. Dar faci, răul se produce, e o fugă și e un abandon aici, mici, subtile, dar sunt, și orice fisură are efectele ei. Ce-am remarcat la mine: comunicare îmbunătățită cu beau-ul , parcă ne vedem iar. Ce ciudat, nimeni nu pomenește de efectele astea, dar eu le-am văzut și asta m-a făcut tristă și bucuroasă în același timp.

Day 4. Nici nu mi-am dat seama că n-am simțit nevoia să-mi fumez țigara de dimineață. De fapt, îmi vine să fumez turbat doar la nervi. Și cum, nervi nu se găsesc?!
Senzația de corp gol plimbat prin lume, lipsește ceva, parcă nu mai sunt întreagă, poate că eu nu mai sunt eu, dar sigur nu eram eu nici când fumam. Redescoperire. Reconstrucție.

Day 5. Depășirea recordului personal, excepție făcând cele 13 luni de abstinență când am fost pregnant&more.

Mnu, iată că nu-mi vine să fumez doar la nervi, ci și așa, de bine ce-mi e. Fuck, o să fie mai greu decât credeam!

Day 6. Eu plec, pofta mă așteapt-acasă.
Day 7. Lauda de sine nu miroase-a fum.
Day 8. Ziua în care nu m-am gândit la țigări, nu am vrut să fumez.
Day 9. S-a făcut liniște. Monstrul negru, ori a murit, ori doarme așteptând momentul potrivit să-mi sară la gât.
Day 10. Cum s-o fi chemând boala aia de-ți recomandă doctorii să fumezi? Dacă o am? Sigur n-o am?
Nevoia de fumat vine când apar fluctuații în dispoziția mea. Orice ieșire din matca mea, asta-nsemnând nervi și bucurii deopotrivă, mă costă așa un chef de fumat, puternic, întristător, acaparator și-ncepe să-mi fie milă de mine:p. Mă enervează tristețea pe care o simt când vreau să fumez și nu fumez.
Day 11. Problema e că nu e ceva constant sau pe o curbă ascendentă unde capătul de unde începi e foarte rău și tinzi spre normal de bine- am fumat, nu mai fumez, sunt ok cu asta.
Day 13. M-am surprins uitându-mă cu scârbă la fumătorii de pe stradă și strâmbând din nas la mirosul lor.

Cred că fumezi până nu mai fumezi. Pur și simplu. Oamenii se prostesc fumând, iar la un moment dat, unii dintre ei se trezesc și zic no more. Cred că e o dovadă nu doar de inteligență, ci și de maturitate. Altfel, nu văd în asta decât un joc îmbârligat al voinței, în care ești singur (ca-n toate luptele, nu-i așa?), în zile senine și-n zile vijelioase, dar e și o grozavă lecție de viață și de dezvoltare personală. Îhî, la naiba, chiar e.
O să fie bine. O să rezist. O să mă uit la filmulețe îngrozitoare despre efectele țigărilor asupra organismului de câte ori o să simt că mor dacă nu fumez, o să sper că o să fie din ce în ce mai ușor și, în tot timpul ăsta, o să mă ocup de reconstrucția mea și-o să mulțumesc în gând și cu voce tare, că nu sunt singură.

O să avem un băiețel

 Răspunsul la întrebarea șiiiii, când îi faci un frățiooor?, varianta lungă. Varianta scurtă e not in this life:p

- O să aveți un băiețeeel!

- No, noooo way, poate dacă îmi pierd cumva mințile și las asta să se întâmple, altfel, no, no, no!

- Nțț, o să aveți un băiețel, ascultați aicea ce vă spun io, n-am greșit niciodată, îmi zise o femeie din parc cu verigheta(-i) atârnându-mi bălăngănitor deasupra palmei.

Poate dacă s-ar putea să faci copii fără să fii însărcinată. Poate dacă aș câștiga la loto sume inimaginabile. Poate dacă viața mea ar ajunge cumva să depindă de asta. Altfel, mno.
Problema e că un grăunte mini-mini-minuscul de îndoială, un grăunte cu dinți rânjiți pe care îl surprind câteodată frecându-și palmele de nerăbdare și încântare există (cum cred eu că există în orice femeie-actualmentedeja-mamă), iar el se hrănește cu fiecare dar cum să nu mai faci unul?, de ce să nu aibă și Iris un frățior?, cum să nu fie măcar (unde măcar-ul ăsta sună ca și cum și-ar pune ei uterul, vaginul, nervii, banii și tot la bătaie) 2 pe lume?, copiii cresc oricum, e mai bine să mai aibă un frate sau o soră, fă-l acum, cât se mai poate, o să regreți dacă nu, și ce dacă-i greu, trece!, și alte încurajări pe care îmi imaginam că le pot primi, cel mult, de la oameni apropiați mie. Ei bine, nu, bunica Alesiei din parc n-are nici o problemă în a-mi aminti aproape zilnic că timpul-trece-i-am-făcut-frățiorul?. Oi fi io aguridă, dar parcă nici nu aș zice cu voce tare unei femei de 67 de ani, care apropo, e mai vioaie și mai jucăușă decât mine, da' fă-l tu și lasă-mă-n pace pe mine!

N-aș crede că numai pe mine mă deranjează apucăturile astea și toate referirile la viața sexuală (că na, întâi a fost sexul și-apoi copilu'), dar am remarcat că parcul e oricum un stat libertin, cu convingeri ferme, dar proaste, în care cetățenii lui își permit orice și unde eu sunt, da, da, ce onoare!, un paria.

Being a mom

Being a mom: you are never (100%) right, you are never (100%) wrong, you are never alone.

Înseamnă să nu știi ce urmează, să nu fii pregătită pentru ce urmează. Înseamnă să nu găsești timpul de care ai nevoie ca să termini o frază mai complexă (dar din experiență spun, dacă e o idee bună, o să se întoarcă la tine, ca un frisbee). Înseamnă să treci cu soțul tău printr-o furtună puternică, care taie căile de comunicații, care reduce vizibilitatea la zero, care-ți azvârle gunoaie-n ochi, care te face să mergi încet, temător sau chiar să stai pe loc, ghemuit, așteptând un soare care refuză să apară, pentru că probabil are alte străzi de luminat (nu-i nimic, stăm toate la rândul ăsta, la un moment dat o să ajungem și noi în față). Înseamnă să trăiești cu frica în gât, zi și noapte, mereu, pentru tot restul vieții tale. Înseamnă să te lași urcată (cu forța) în sita altora, așa cum îi vei urca și tu în sită pe prietenii tăi, unii vor rămâne, alții se vor duce, let it be. Înseamnă să-ți vină să fugi, să te urci în mașină, să dai drumul la muzica aia care-ți amintește cine erai, să-ți lași lacrimile să curgă-n codițe-mpletite și să te tot duci (e o încercare zadarnică, copilul a fost și a rămas în tine). Înseamnă să accepți că ești in a point of no return, nu poți să nu mai fii mamă ori de câte ori e greu, n-ai chef sau ți-e rău, nu poți (că n-ai cui, dacă nu de altceva:p) să spui na-ți copilul, dă-mi viața mea înapoi!. Înseamnă să devii puternică pentru copilul tău, dar fragilă ca și femeie. Înseamnă să fii supusă greșelilor. Înseamnă renunțare la sine, cel puțin până la descoperirea adevăratului tău eu. E cea mai grea lecție de decoperire a sinelui. Dar și dacă ajungi absolvent...

Step one: Perfecțiunea

Îndepărtează-te de ideea că ai un copil perfect. Nu-l ai, nimeni nu-l are. Copilul e un homo sapiens sapiens absolut normal (thank God pentru asta), fragil, puternic, supus greșelilor, cu frici, angoase, talente, emoții, gânduri, păreri, sentimente, preferințe, toane, la fel ca noi toți. It is wrong să vezi în el perfecțiune și încă nu-mi dau seama dacă pentru el e mai nasol sau pentru tine, mamo!

Step two: Controlul

Acceptă că nu deții controlul asupra lui, că nu-ți aparține. Nu ești la cârma unui vas pe care tu, doar tu, poți să-l îndrepți spre orizonturi luminoase, din 2-15-ț mișcări precise și dacă vasul încă nu vorbește, nu-ți imagina că nu gândește sau că nu simte (hai că m-am spart cu atâtea figuri de stil:p). Dependența copilului față de tine părinte, nu înseamnă că tu deții controlul în ceea ce-l privește, asta nu e decât (încă) o iluzie (dăunătoare).

Step three: Echilibrul

Responsabilitatea față de copil vine întâi din dragoste, apoi din echilibru (și fără ăla personal nu se poate, falsezi puternic pe note joase, tot mai joase), nu din actul fals de proprietate. Dacă tu ești un om echilibrat, un om care acceptă ideea că poate deține cel mult controlul asupra propriei persoane, un om fără furtuni existențiale, fără furii și răni vechi nevindecate, un om cald, luminos, genul de om pe care ți-ar plăcea să-l întâlnești și de care să te legi cu ața prieteniei, ia-mă și pe... mine... în barca asta:p

Mama, această ființă minunată, paradoxală, isterică, contradictorie, vag senilă și parțial instabilă psihic, mama, animal blând (până la proba contrarie:D) care își trage puterile din căldura puiului și care se hrănește cu hohotele lui gâlgâite și mângâierile lui mici și țigări, mama, femeie nepieptănată dar care se simte regină cînd merge cu copilul de mână, mama, ființă mutantă cu două inimi, mama, femeie nebună care-și invită soțul la picnic nocturn pe covor, mama, amestec de suflet pisat și nervi ciuruiți, mama, trestie plângătoare și drama queen, mama, pernă și antibiotic, mama, ființă cameleonică capabilă de orice.

2y8m: tu eți bucățica mea

Mi-e cam greu, tot mai greu, nu mai stă s-o prind în cuvinte, dar nu mă las, nu renunț la postările astea:p

Luna asta, într-o zi în care mi s-a arătat în toată ciufoțenia ei, am realizat treaba aia cu controlul: că ori îl ai până nu-l mai ai, ori îl ai atât cât îți permit ei sau că, pur și simplu, de fapt, nu deții nici un control, nici asupra ta (deși asta chiar ar fi minunat), nici asupra celorlalți și, șoc și groază, nici măcar asupra propriilor copii. Eh, ce-o să facem acum? O să ne dăm cu curu' de pământ? O să ne. O să ni se zburlească și genele-n cap de frică? O să. Apoi, mai deștepte fiind, o să acceptăm asta și viața o să aibă un motiv mai puțin să râdă de noi:p
Am tuns-o. Pleata bebelușească, coama ei sălbatică, încurcată, adunătoare de scame în zulufi, aia care i se înfășura în jurul gâtului când dormea, care i se lipea de ceafă și care întinsă cu forța îi ajungea  mai jos de jumătatea spatelui, care stătea prea des prinsă din cauza căldurii, nu mai e. Acum e mai uniform, un fel de bob, creație personală (vag nereușită, dar ce bine că onduleurile acoperă greșelile mele:p). Am crezut că nu, dar am suferit un pic, așa să știți:p Și-am crezut că n-o să-i păstrez codița, dar n-am putut, mă, s-o arunc, don't judge me:p

Mă enervează ce se întâmplă în parc, cum a cedat până la urmă și-a început să imite comportamente agresive, nu mai dă mereu jucării, le strânge pe toate lângă ea și spune a mea, a mea. Mă rog, trebuia să ajungem și aici.

Și mă mai enervează teribil relația ei cu pâinea, ce apucături, ce disperare în a fura încă o felie, cum se năpustește asupra ei și bagă tot în gură numai să nu i-o iau:( Probabil am făcut eu ceva greșit, dar încă nu m-am prins ce și cum.

Îi place să se spele pe mâini, dar mai mult și mai mult îi place să frece bateria și chiuveta, m-am scos:))

Vorbește cu jucăriile, le întreabă pe păpuși dacă le e foame, cântă, dansează, se învârte, are curiozități de tot felul, înțelege și participă la glume de oameni mari, are câteva prietene, întreabă de ele, le caută prin parc, dar de jucat nu prea se joacă cine știe ce cu ele, eventual, doar cu una.

Într-o zi când n-a vrut să doarmă la prânz am fost nevoită să apelez la un monstru malefic- gheara gâdilicioasă. Atâta s-a mai distrat și-atâta-a mai râs! Chiar că te-mbeți cu sunetele astea:p 

Apoi mi-a spus o poveste: a fost odată o funică cam câboasă și un caboi cae săea în pat când deodată a apăut un caboi mai uât cae avea un cad. Dacă aveți nevoie de traducere, să-mi spuneți :D

Mă alintă: maaaaami, giugiuica meeeea, bucățica meeeea. Apoi, în altă seară: tu eți o fată bună, mami, eu țunt o fată gutoasă.

Ne uităm pe o carte, la o barză:

- ce-i asta, fată?

- o pasăe. mai bondă. 

 Joc. Ne băgăm în pat, la somn, noapte, liniște și deodată mă întorc spre ea:

- maaami? (voce gravă, serioasă)

- daaa

- aaaaam uitat să-ți zic ceva (aaaaleeei!)

- țe?

- te iubesc, mami!

- haaaaa, iubeeeeți (și râde ca un șoarece trecut prin vie)

- iubețc, da, n-ai tu idee cât :p