Unde tu ești mai mare decât zero

E aproape înfricoșător cât de puțin mai semăn cu cea de acum, nu știu, 10 ani. Câte pagini din mine rupte, șterse, mâzgâlite. Îmi vine să râd de dragostele mele (nu exclusiv romantice), un râs isteric, de capră scăpată în troaca cu boască. Really? Am putut să te iubesc? Euuu? Pe tineeee? Pff, că generoas-am mai fost :D

Dacă fac abstracție de Iris, și-o fac forțat, de dragul a ceea ce vreau să bâigui acum, ultimii 2, 3 ani n-au fost dintre cei mai grozavi. Sau na, au fost grozavi pentru că o aveam pe ea, altfel, financiar, profesional, personal, social, au fost cam praf. Înțeleg că asta o să se schimbe. O și simt, de altfel. Aud trepidațiile binelui care aleargă spre noi și-mi vine să chiui de ușurare. 

Poate ați remarcat, scrie pe toate gardurile, să te iubești pe tine însuți! Iubește-te, mă, că nimeni și nimic pe lumea asta nu-ți aparține așa cum îți aparții tu. Dacă nu ai copii (deci poate n-ai citit cărți de parenting), o să-ți spun ce m-a întrebat pe mine Irina Petrea (în cartea ei:p): dincolo de faptul că-ți iubești copilul, îți place de el, îți place ce vezi, îți place personalitatea lui, adolescentul/adultul pe care-l ghicești în el? Deci dacă te iubești, îți place de tine, îți place ce-ai devenit, îți place unde ești, îți plac pașii pe care i-ai urmat, îți place ce-ai făcut cu viața ta până acum? Nuuuuuu? Dacă, totuși, răspunsul e nu, do naibii something!:p

Cum faci? Iac-așa, niște exemple:

- dacă nu poți spune da simplu, curat, decât să spui da, dar, mai bine spui nu

- spune-ți în fiecare zi tu ție însuți vorbe frumoase

- ascultă muzica aia care te face să bați din picioare oriunde-ai fi

- sunt situații când să alegi să taci, dacă nu poți spune ceva bun, e best thing to do

- râzi. nu-ți vine, n-ai chef? caută repede pe youtube un filmuleț, sună un prieten, uită-te la un copil care dansează sau la o mâță care stă în coadă, numa' râzi! acum! acum, mă!

- psihicul frumos depinde (și) de un corp frumos: aleargă, plimbă-te, epilează-te:p

- fii generos, o dată la cât timp vrei tu, cu ultimii bani din buzunar

- nu-ți mai pierde timpul cu oameni pe care-i consideri prieteni doar pentru că au trecut atâția ani de când vă cunoașteți. dacă nu mai e compatibilitate, nu mai e, mai departe.

- gătește (pentru alții)

- ieși din când în când din zona ta de confort.

Îngrijește-te de tine, cultivă gândirea pozitivă, fii bun și dezvoltă-te! Hai, hai, nu vezi că ceilalți sunt deja departe? :D

Dorul ca un nod

Te leagă.
Și dacă ești legat, ai libertate de mișcare limitată.
Te ține laolaltă, să nu te împrăștii.
Și dacă nu te împrăștii, rămâi pe loc.
Înțeapă. Fisurează.

Îmi amintesc periodic oameni care au însemnat ceva sau chiar totul pentru mine, le văd fețele, așa cum erau atunci, înghețați în timp sau dimpotrivă, le desenez eu, cu creionul minții mele niște riduri, niște fire albe de păr. Îi aduc, adică, mai aproape de mine, în imediata vecinătate a realității de azi. Nu-i uit, nu-i ascund în sertare pe care nu le mai deschid o viață, îi las să zburde, să mă gâdile, să-mi umple visele.

Îmi amintesc cum e să plângi că nu-ți mai încape inima în piept de-atâta iubire, îmi amintesc ce gust are tequila când știi că boul cu ochi verzi nu te mai iubește, îmi amintesc prietenele, cum erau atunci, nu cum s-au reformatat în timp, îmi amintesc cât de lung aveam părul în anul când m-am îndrăgostit prima oară, îmi amintesc focul, jarul și cenușa tuturor poveștilor pe care le-am trăit, fie ele de prietenie sau de iubire. Cred că la un moment dat, după o anumită vârstă, încetăm să mai simțim pe note înalte, scade intensitatea, ne așezăm emoțiile în rând și ele se țin de mână cuminți, fără să țopăie prea tare, ascultătoare, docile. De surorile lor, sălbatice, puternice, răvășitoare, aprinse, încâlcite, zvăpăiate, mi-e mie dor. Ele, care, în goana lor, întorc totul cu curu'n sus, dar mai ales, inimi pe dos.

Creștem, ne facem mari, ne căsătorim, facem pui, rate și prăjituri și e bine. Dar nu vi se pare niciodată că, odată înscriși în cursa asta de adulți, nu mai e nici o cale de întoarcere, că e o cursă grozavă, dar cu prea multe capcane uneori, cu prea multe obstacole pentru picioare așa scurte? Nu vă e niciodată dor să fiți voi cei pentru care se fac prăjituri? Să fiți voi cei care sunteți duși în vacanțe, nu cei care o plănuiesc și care investesc în ea? Nu vă e niciodată dor de lumea aia atât de îndepărtată încât mie mi se pare că n-a fost niciodată reală, în care banii erau petale de flori și bilete vechi de autobuz, când lumea era mică, părul era lung, genunchii erau juliți și inimile mari, neîncepute?!

My baby, my rules

În ăștia 2 ani, 6 luni si 19 zile multe tâmpenii mi-au mai fâsâit pe la urechi: nu scoți copilul afară până la botez; orice produs (alimentar, cosmetic) conceput pentru copii este bun; copilul poate să mănânce orice după 1 an pentru că, bineînțeles, copilului îi e poftă; n-are nimic dacă ronțăie diverse prin parc, e perfect normal; nu mai mergi cu el la doctor, îți dai tu seama când e de antibiotic și când nu, pentru că, evident, odată cu nașterea copilului se naște și micul (dar genialul) doctor din tine; ceaiul este bun pentru copii, tre să bea mult ceai, mereu; și multe, multe altele pe care le-am uitat și ce bine că.

Eh, io am 3 reguli mari și late (mă rog, mai multe reguli grupate așa ):

1. alimentație: nu fac compromisuri alimentare nefericite, nu ronțăim în parcuri, nu bem apă de la țâșnitoarea din parc, nu halește ce prinde, pe unde prinde și, de fapt, nu mă interesează absolut deloc dacă nefericesc vreo bunică cu refuzurile mele de a-i da dulciuri considerate de ele firești și nici dacă vecina de la 3 îți face cruce în urma mea, pentru că i-am refuzat carameaua.
2. relația cu străinii (unde străini sunt și vecinii sau diverse mame cu care mai interacționăm de voie, dar mai ales de nevoie, prin parcuri): nu acceptăm dulciuri, bani sau alte foloase de la străini, nu pupăm străini, nu-i luăm de mână, nu plecăm cu ei.
3. socializare: împărțim jucăriile noastre cu ceilalți copii. chiar dacă ei nu fac același lucru cu noi. nu și dacă am împărțit tot și-am mai rămas doar cu una de care ținem cu dinții:p ne cerem scuze când lovim din greșeală. intenționat încă nu s-a întâmplat. mergem când avem chef în picioarele goale prin pietrișul din parc și nu ne pasă că suntem singurele care fac asta sau că stârnim vântul curios al imitației. 

Dacă nu ne-am mai raporta la ceilalți, dacă nu ne-am mai uita în gura lor, dacă am accepta că suntem diferiți și aia e, dacă am fi mai deschiși la informații pozitive, în loc să fim agresivi cu cei ce le dețin, dacă am renunța să judecăm și să arătăm cu degetul, dacă am trăi anotimpul nesfârșit al mămiceniei după principiul simplu- my baby, my rules-, cred că am avea mai multe șanse să devenim prietene:p Până atunci, rămân aceeași ciudată cu care sper că v-ați obișnuit:p

*și cu asta sper să termin cu mămicismele pentru o perioadă și să revin la fluturii mei, așa cum îi știm toți:p

Bună, mă numesc Ciudata, copilul meu n-a mâncat niciodată

... pufuleți, biscuiți ordinari (de fapt, singurii biscuiți pe care i-a mâncat, și asta rar, au fost cei de la Organix), ciocolată, înghețată, ou kinder, cum-se-cheamă-aia-în-formă-de-ursuleț, vată de zahăr (probably the worst câh in the world:p) și, mă rog, înțelegeți voi, nu a mâncat niciodată dulciuri din comerț. Nu că aș vrea să mă laud (deși un soi de mândrie tot mă încearcă, mai ales datorită faptului că am rezistat atacurilor și că n-am cedat, când ar fi fost extrem de simplu și ușor s-o fac), dar ar trebui să make a point cu asta înspre finalul acestei povești.

Că i-am făcut eu brioșe cu mere (cu pudră de roșcove și curmale) sau brioșe cu afine (extrem de foarte nasoale la gust, din punctul meu de vedere, neavând zahăr, dar gustoșenia pământului pentru mormăilă) sau ștrudel cu mere (ah, ăsta a fost șocant de bun!) sau biscuiți cu dovleac (dubioși pentru mine, buni pentru ea si nepoată-mea de 10 ani) sau plăcintă cu brânză, eh, asta zic că e altceva. 

Unde voiam să ajung? A, da, așa. Despre atacuri să vorbim. Oamenii nu înțeleg de ce, când e atââââât de mare acum, nu-i dau și ei o acadea, o prăjiturică. De ce nu-i dau și ei o gogoașă, vai, uite-o cum poftește?!, îmi zice soacră-mea nțâ-nțâ-indu-se compătimitor la săracu' copil (care nu dădea 2 bani pe reprezentația asta) sau o bucată de pizza (făcută de ea, e-adevărat, dar cu salamuri:p). Ce-are dacă îi dau o înghețată din când în când? De ce nu-i atârnă și ei din mână punga de pufuleți? De ce nu aleargă și ea ca toți copiii cu acadeaua-n gură? Ce-are dacă bea și ea sucuri carbo-shit? Și ce, oul kinder e bun, doar e spe-ci-al pentru copii.

Da. Sigur. Spuneam la început că povestesc asta cu o oarecare mândrie. Mă refer la faptul că au fost ocazii când ar fi fost extrem de simplu să-i dau ce se găsea pe mese sau să-i cumpăr ceva dulce decât să întrerup tot și să plecăm acasă la ora mesei. N-ar mai fi trebuit să merg în vizite cu caserolele după mine, n-ar mai fi trebuit să dau explicații iar și iar unor oameni care nici nu vor să audă ce-am de spus, ar fi mâncat și ea ce mâncam și noi, vai, ce veselie! Aș fi fost eu mai puțin stresată? Probabil că da, dacă aș fi fost ok cu ideea și nu mi s-ar fi părut normal să știu tot ce bagă în gură și să am un control în sensul ăsta.

Ca să răspund la toate întrebările care mi s-au pus (cam de când avea Iris 6-7 luni), nu, nu cred că pufuleții au ce căuta în stomacul unui bebeluș, nu, nu cred că tre să lingă acadele dubioase în timp ce se dă în tobogan (și-n general, nu cred că copiii tre să ronțăie ceva prin parcuri, când au mâinile murdare de toate alea, ca să nu mai zic că masa e masă și gustarea e gustare, toate la vremea lor:p), da, sunt conștientă că abstineța asta (impusă de mine, o să spuneți) n-o să fie forever, da, știu că la grădiniță li se mai scapă câte-o turtă dulce (lupt să mă împac cu gândul:p), da, cred că ciocolată e bună, dacă e bună, dar nu la 1 an, nu, nu cred că e ok ca mititeii de 1 an sau de 2 ani să mănânce pizza de la pizzeria din colț, da, cred că fiecare își hrănește copilul cum vrea, nu e treaba mea să le fac educație, nu, nu cred că trebuie să mănânce dulciuri zilnic și da, sper ca stilul de-a mânca sănătos să se lipească definitiv de ea și că (atunci când va fi) consumul de nu-uri să reprezinte excepția din alimentația ei.

Dacă nu mi s-a spus, sigur s-a gândit despre mine, nu doar că sunt o mamă ciudată, ci rea de-a dreptul pentru că-i refuz copilului aceste bucurii alimentare. Îmi vine să râd. Copilul meu, despre care toți îmi zic că poftește de nu mai poate, hrănea fetițe în parc cu pufuleți și nu a dus nici măcar o dată unul spre gura ei (eu eram la distanță de ea, n-am intervenit în nici un fel, lăsând-o să facă cum vrea), nu mă târâie spre magazinele de cartier să-i iau prăjiturele sau alte gustări din astea, nu se tăvălește pe jos de nervi că nu primește vreo gogoașă sau ce ne mai vede pe noi sau pe alții mâncând, îi plac dulciurile pe care i le-am făcut eu și de 1 iunie a mâncat prima ei prăjitură în oraș, raw. O să se termine cu abstinența asta, știu că suntem cumva pe ultima sută de metri, că va veni grădinița cu toate ale ei, dar pentru mine e o bucurie că n-am cedat presiunilor, că nu i-am dat una/alta doar ca să scap de gura oamenilor de genul celor care consideră că înghețata cu fructe de pădure la 1 leu înseamnă consum de fructe și iaurt. A, și ca să vedeți că suntem totuși normale, avem prietene (mamă și fiică) care nu au aceleași convingeri ca mine (îi dă fetiței ei fără rețineri toate felurile de dulciuri), cu care ne întâlnim nu ca să ne păruim :D