Petrecerea de 2 ani

N-a fost foarte diferită de cea de anul trecut. Deși mai puțin, ea tot a bocit. Și inexplicabil și la partea cântată cu La mulți ani! (da, deși am zis că nu cântăm, s-a trezit cineva să facă și asta). Mulți oameni, puțin spațiu, 3 copii sub 2 ani, 4 mai mari de 7 și adulți fără număr.

E ultimul an când mai facem asta acasă, s-au inventat săli de joacă și ce bine că!

PS1: Am copil mare, am copil mare, ta-na-na-na-na!

PS2: Mai vine cineva in clubul asta select? :D

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (1)

Se poate să ți se pară nașpa cartea asta. Dacă mai nimerești și un exemplar scris prost, e chiar enervant. Dar se poate să și extragi idei cu care rezonezi, idei care îți susțin instinctele, care te lămuresc un pic în legătură cu bestiile preaminunate. Mai ales dacă e prima carte despre psihologia copilului mic citită. Poftim:

• Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică.

• În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.

• Până la 4 ani, copilul atinge jumătate din dezvoltarea sa intelectuală. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii 5 ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.

• Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dvs. Și ceea ce este valabil pt amprentele sale, este valabil pt întreaga lui ființă, atât fiziologic, cât și psihologic.

• Alăptare naturală sau artificială. O problemă falsă. Nu există nici o constatare științifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pt copil decât cealaltă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihologic.

• Referitor la hrănitul copilului la ore fixe- fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forțat, restricționat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită fatptului că este diferit de toți ceilalți, dar și pt că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta. Un copil care așteaptă o oră și jumătate să fie hrănit simte același lucru pe care îl simte un adult după 3 zile. Cel mai important lucru pe care îl puteți face pt a-l ajuta pe copilul dvs să capete o încredere fundamentală în el însuși și în lumea în care trăiește, este să îl hrăniți atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândește.

• Prima adolescență. Perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare (1, 3, 5 ani) și perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani). În ciuda dificultăților pe care atitudinea negativă, de opoziție, a copilului de 2 ani, vi le cauzează, amintiți-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluș. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă în mod absolut necesar pt a-și stabiliza sentimentul identității, este să se opună părinților, adoptând o atitudine negativă. Pt ca să poată defini faptul că el este ceea ce dorește, trebuie să treacă printr-o fază de negare și de respingere.

• Despre sentimente și exteriorizarea lor. Ar trebui să dăm copiilor toată libertatea pt a-și exprima sentimentele, atât cele rele, cât și cele bune. Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie și ostilitate, nu va ma rămâne loc pt dragoste și afecțiune. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să știm că ai noștri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.  

• Tehnica reflectării sentimentelor. Iată cum funcționează: arătați unei alte persoane că înțelegeți ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dvs. și afișându-le ca și cum ați fi o oglindă. Este foarte ușor cu copii de peste 2 ani, deoarece puteți folosi aceleași cuvinte pe care le-au folosit ei ca să se exprime. De exemplu (și chiar se impunea unul:p): copilul dvs. de 2 ani sosește plângând și foarte nervos spunând Jimmy m-a bătuuuut... În loc să îi puneți față în față pe cei 2 copii, să începeți un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc, mai bine adoptați altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine, puteți răspunde Oh, Jimmy te-a bătuuuuuut! sau Ești furios că Jimmy te-a bătut (între noi fie vorba, eu chiar sper ca Iris să nu cunoască nici un Jimmy :D). Cuvintele dvs. traduc sentimentele copilului.

• Cum reacționați la crizele mari. Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie încât copilul nu poate decât să plângă, să urle, să țipe, să se arunce pe jos, dând cu picioarele în toate părțile. Dacă cedați acestei furii și faceți ce dorește copilul, o veți fortifica. Îl învățați să urle mai tare pt a-și impune capriciile. Ar trebui să-l faceți să înțeleagă că această stare este perfect normală și inevitabilă, dar că nu îl va duce nicăieri (îhî, sigur într-o criză din asta TOȚI părinții și-au propus și-au reușit asta. never.). Cel mai indicat este să îl lăsați în pace, pt că în cele din urmă se va liniști singur.

Mi-a plăcut să găsesc în ea atâtea recomandări legate de manifestarea sentimentelor. Am crescut în altfel de mediu și mi se pare esențial pt un copil să aibă libertatea asta, să se simtă înțeles și încurajat să spună ce simte, chit că sentimentele sunt și negative. Până s-o citesc nu-mi pusesem problema așa. Adică da, știam că-s anii cei mai importanți, dar așa, la un nivel teoretic, cumva în spatele meu și cumva în afara practicii și-a activităților noastre zilnice. Acum, de când am citit cartea asta, parcă-s și mai minunată în legătură cu ce am acasă. Sigur, mă așteptam să-mi ofere niște rețete sigure cu care să înving crizele existențiale ce va să vină, într-o clipită. Nu le-am găsit. Am găsit încurajări pt instinctele mele, pt reacțiile mele în diverse situații, oarecare lămuriri despre ce se-ntâmplă în căpățânoiul lor mic și o înțelegere vădit exprimată pt mame. To be continued, că m-am întins.

Daga mea, în mintea mea nu încăpeai așa minunată cum te știu de 2 ani de zile!

Al naibii creier! Bine că păstrează cu sfințenie amintirile zilelor în spital, dar toate lunile astea, începând cu noiembrie 25, an de grație 2010, sunt ca prin ceață. Bine că-mi amintesc exact în ce formă erau petele de sânge de pe patul din spital, dar nu-mi amintesc ce făceam toată ziua cu ea în casă când avea o lună, 2, 3, 6, 9. Am uitat greul (care nici n-a fost un greu adevărat) sau trăiesc cu el în spate (literalmente), mi-au fost întrecute toate visele și toate așteptările, m-am învățat cu altfel de somn decât eram obișnuită și timpul a trecut, noi două, ochi în ochi, mână-n mână, am ajuns aici! Sunt cea mai tare, cea mai norocoasă și când merg cu ea de mână pe-afară mă simt importantă ca o regină:p
Câteodată uit că are numa' 2 ani. Uit că nu e aici, cu noi, de când lumea și pământul. Uneori uit că e doar un copil, iar alteori uit că nu mai e bebeluș. Și de uitat, am uitat cu desăvârșire cum era viața mea înainte să mă scruteze cu privirea ei albastră-incertă, înainte să râdă cu toate gingiile la vedere, înainte să-și întindă mâna moale-bebelușesc în ceea ce-a fost prima ei mângâiere. Trebuie că viața cu un copil e cea mai recompensatorie variantă posibilă.

Eu și a' meu- totul e despre ea și totul e pentru ea. Când îi spun o poveste, despre o fetiță care merge la zoo, să vadă animale, și ea merge și ea vede și ea are pălărie roșie și sandale și rochiță verde. Mergem pe stradă și vede fete de clase primare, le vrea cizmele din picioare și ghiozdanele din spate, fuge după ele strigând apteaptă, apteaptă a mine, a meu pidzi!
Tot spre sfârșitul acestei luni, pt ea s-a împuțit treaba, așa că toate chestiile care nu-i plac sunt împuțite: nu pațe dțeaca, 'mpuțită!, 'mpuțit 'echinu, 'mpuțit catogu (geaca e împuțită, rechinul e împuțit, tractorul e împuțit). Și-i plină de vrăjeli, texte, scheme actoricești. Îi zic să strângă jucăriile ca să dormim și ea nuuuuuu, sea'a dom. Îi zic să facă nu știu ce, ea se pune pe-un colț de mobilă, se face că plânge și-mi și spune pâng, pâng.
N-a reușit să depășească momentul cu La mulți ani! și să nu mai plângă când începe lumea să cânte, așa că mă gândeam să ne salvăm urechile de behăitul ei și să nu-i mai cântăm de ziua ei.
Cărțile sunt the best. A cam abandonat joaca în favoarea lor.
Desenele sunt the best. Îi iubește pe Michi Mas și gașca lui.
Mâncarea e the best. Sunt în căutare de aliment care să nu-i placă, să nu-l vrea și gata!:p
Frica. De umbre, de întuneric, de mașini. Dacă acum 1 an își vedea umbra pt prima oară și-o pupa cu foc, acum se uită la ea, destul de circumspectă și-ntr-o zi îndesa suzeta în perete și nu înțelegea de ce umbra nu vrea s-o ia.
Îmi place de ea! E amuzantă, turuie-turuie întruna propoziții din ce în ce mai complexe și mai fun-dubioase, nu face ce nu vrea să facă (și asta chiar îmi place, deși mă și enervează pe alocuri), nu pupă, dar se lasă pupată, dansează ca o dementă, îi place să se joace cu var-sa de-a v-ati ascunselea sub patură, întreabă ce caută tractorul acolo, când se usucă cimentul dintr-o parcare apărută în cartier, vrea să știe tot, despre toate, se încalță singură (preferatele ei sunt cizmele de cauciuc și pantofii cu toc, pe care merge perfect) și-n general e ocupată să ne facă pe noi muci :D

Funny words: mumuțița (bufnița), pidzi (cizme), pocată (portocală), hung (lung), te gog (te rog), cu pățede (cu plăcere). Pentru că nu spune literele l, r, v, cuvintele care le conțin sună de-a dreptul tăvălitor-pe-jos de râs.
Eram toți 3 în pat, ora de culcare (prânz):
- Tati, tati, taaaaaaaati!

- Doarme tati, lasă-l!

- 'ini 'apoi?
Are o chestie cu acest vine înapoi?. De cele mai multe ori, eu o culc, și întreabă de ta-su, unde e și dacă vine înapoi. Draga!

Cântă: Abaaaațuuu, abațu, udi-i abațuuu (albastru, albastru, unde-i albastru). Ă, mda.

Ea e Isi Foia. O cunosc de 742 de zile. Și o iubesc dintotdeauna.

Despre cum mi-am dorit ca soțul meu să fie caracatiță

...și uimirea cu care am descoperit că nu e că nu vrea, ci chiar nu poa' să fie!

Scenetă. Ea și el, soți. Orele 18-18.30.  El vine de la muncă. Ea nu termină niciodată munca.

Ea: plm, iar vii târziuuuu, tre să mâncăm, ce să mâncăm, bobi iar vrea mâncare și uite, e 7, n-a mai ieșit după-amiază afară, gata, la baie, au, spatele meu!, hai, ieși odată din cadă, unde-i crema, unde-i pijamaua, da, normal, tot io o culc, adu-i măcar laptele, stai să-ți usuc părul, da, bine, nu-ți place, nici mie nu-mi place când behăi aiurea, da, du-te cu câinele afară, relaxează-te, hai că-ți inventez și-o poveste, dar scurtă, că mi-e cam greață.

El: plm, iar vin târziu, băga-mi-aș ‘ula în munca asta de câcat, asta iar e nervoasă și mă ia de odihnit, iar n-am apucat să mănânc nimic toată ziua și iar nu e nimic gătit, las’ că fac io ceva, da’ când să fac, că nu-s caracatiță, să fiu și-n bucătărie și cu fi-mea în baie s-o spăl, și-aș culca-o io, numa’ bine c-aș adormi rapid, da’ bestia nu vrea cu mine, ia să spăl niște oale, ba nu, tre să duc gunoiul, tre să ies și cu câinele ăsta, mai am și niște câcaturi de acte de făcut, iar o să dureze o veșnicie și-o să vină turbata iar, bufnită maxim, că nu fac nimic, măcar de-ar înțelege că și mie mi-e greu.

Naratorul: situația e foarte simplă, după o zi grea pentru ambii soți, aceștia nu mai au timp, chef și energie să se înțeleagă unul pe altul. Dacă ea ar fi mai înțelegătoare, în mod sigur, și el ar fi mai relaxat. Pentru că activitățile de seară oricum se fac, ideal ar fi să găsească o cale ca acestea să se facă într-o atmosferă mai caldă și mai voioasă. Dar, individa asta, pe care o suspectez că-i cam tâmpită (deși n-am voie, ca narator, să emit judecăți), nu știe să facă lucrurile așa:p Decât să piardă încă o zi în care abia s-au uitat unul la altul, mai bine s-ar ocupa de toate calm și eficient, pe sarcini împărțite, ar culca copilu’, ar închide laptoapele, s-ar cuibări pe canapea și s-ar uita la filme sau pe pereți, până când unul dintre ei ar spune că-s prea mulți chiloți în scenă:D

Acum, pe bune, mi-am dorit să fie caracatiță, asta e toată explicația pentru absurdul pretențiilor mele. Ca atunci când vine de la muncă să preia toooooate activitățile, iar eu să-mi dau liniștită shut down și să zac inertă într-un colț al camerei unde n-aș putea fi văzută, deci nici trasă de urechi de fică-mea care le transformă în obiecte de confort atunci când e obosită. Cuuuum să nu poți să îi faci și baie și să faci și de mâncare? Cuuum adică nu poți să duci gunoiul și să strângi și jucăriile de pe jos? Cuuum, nu poți să speli farfuriile și să o și cuuuulci? Nu vreeeeeei, nu că nu poți! Ă, da.